Fostul preşedinte al Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase contată că “avem politicieni grăbiți să bifeze „reforme” de fațadă, invocând din mers un mandat popular vag și convenabil. Avem experți de conjunctură, care confundă activismul de rețea cu actul de guvernare. Funcționari prinși între teama de răspundere și confortul inert al pre-pensionării. Și, desigur, avem și ONG-iști cu o pregătire profesională subțire, cât o lamă de ras, care au făcut saltul de la rolul de supraveghetori civici la cel de coautori de politici publice — fără vreun vot, fără responsabilitate, dar cu onorarii grase și o autosuficiență solidă, împachetată în aroganță tehnocrată.”, susține Alexandru Tănase pentru Cotidianul
Am tot răsfoit presa românească, încercând să înțeleg cum a fost posibilă catastrofa de la Salina Praid. Mă așteptam să citesc despre greșeli administrative, lipsă de investiții, birocrație, incompetență sau neglijență tehnică. Nimic din toate acestea nu părea, însă, să fie în centrul relatărilor. Surpriza a fost totală: principalii responsabili par să fie… castorii.
Totul a început în 2016, când mina a fost inundată după ce o familie de castori a construit un baraj pe cursul pârâului Corund, devierea parțială a apei afectând grav structura salinei. Administraţia Naţională „Apele Române” a explicat că situaţia actuală a fost generată de creşterea bruscă a debitului, dar și de un detaliu românesc clasic: lucrările de regularizare începute în 2012… n-au mai fost finalizate.
Intervenția care ar fi putut preveni dezastrul – o lucrare tehnică estimată la doar câteva luni – a fost amânată la nesfârșit dintr-un motiv demn de manualele de birocrație românească: zona este protejată, pentru că acolo trăiesc castori. Autoritățile au fost nevoite să acționeze „cu maximă grijă”, ca nu cumva să le tulbure rozătoarelor liniștea.
Rezultatul? Pârâul Corund a făcut ravagii, salina s-a închis, economia locală s-a prăbușit, iar singurii care nu au pierdut nimic – ba chiar par să prospere – sunt… castorii. Tolăniți în luxul lor de bârne și noroi, probabil contemplă liniștiți de pe mal cum autoritățile române „gestionează” cu delicatețe reforma orientată spre protecția faunei și falimentul oamenilor.
Castorul eurasiatic – reintrodus cu aplauze ecologiste între 1998 și 2003, printr-un proiect comun al ONG-ului InfoClima și al Ministerului Mediului din Germania – s-a instalat fără griji în Harghita. A săpat vizuini prin baraje, a ridicat diguri cu zel inginerec, a deviat cursuri de apă după bunul plac și a provocat inundații cu o consecvență demnă de un plan cincinal. Natura și-a urmat nestingherită instinctul, iar administrația, în schimb, privea liniștită de pe mal – în așteptarea… avizelor, bineînțeles.
Această situație readuce în prim-plan o întrebare esențială: câtă competență profesională mai există, în mod real, în instituțiile care ar trebui să gestioneze riscuri, să evalueze impactul și să ia decizii în interes public?
Avem politicieni grăbiți să bifeze „reforme” de fațadă, invocând din mers un mandat popular vag și convenabil. Avem experți de conjunctură, care confundă activismul de rețea cu actul de guvernare. Funcționari prinși între teama de răspundere și confortul inert al pre-pensionării. Și, desigur, avem și ONG-iști cu o pregătire profesională subțire, cât o lamă de ras, care au făcut saltul de la rolul de supraveghetori civici la cel de coautori de politici publice — fără vreun vot, fără responsabilitate, dar cu onorarii grase și o autosuficiență solidă, împachetată în aroganță tehnocrată.
Această situație mi-a amintit de o nuvelă scrisă de Mark Twain: „Cum am editat un ziar agricol”. Povestea ironizează un „expert” complet lipsit de orice experiență în agricultură, care ajunge, printr-o întâmplare, să editeze o publicație agricolă. Rezultatul? Articole diletante, sfaturi catastrofale și o confuzie generalizată – totul generat de cineva cu intenții onorabile, dar complet aberante, de genul:
– „Acum, când se apropie vremea caldă și gâștele deja încep să depună icre…”; „
– Nu există nicio îndoială că recolta de cereale va întârzia semnificativ anul acesta. În acest context, fermierii ar face bine să semene capsule de mac și ghindă în iunie, în loc de august.”
Sună cunoscut? Doar că în cazul nostru, publicația agricolă se numește „actul de guvernare”, iar consecințele nu mai sunt deloc amuzante.
Pe acest fundal, recenta demisie a Procurorului General dl. Ion Munteanu, nu este decât punctul final al unei „reforme” eșuate în mod spectaculos. Puterea a pierdut patru ani pentru a-și înscăuna procurorul general. Patru ani de modificări haotice ale legislației, de inventat filtre și pre-filtre, de oferit Ministerului Justiției atribuții la limita constituționalității în influențarea deciziilor CSP. Patru ani în care fostul procuror general a fost eliminat prin dosare inventate, înlocuit de interimate peste interimate, totul cu un singur scop: instalarea unui procuror plenipotențiar loial, cu mandat deplin, care să preia instituția, să o stabilizeze și să scoată Procuratura din logica de breaking news.
Și după acest maraton de inginerii instituționale, Ion Munteanu a preferat să plece la Curtea Supremă de Justiție. De ce? Pentru că este un om suficient de inteligent și înțelege exact în ce mediu politic ne aflăm, cât valorează — în realitate — discursurile despre statul de drept la Chișinău și, mai ales, ce-l așteaptă pe viitorul Procuror General, la toamnă, după alegeri.
Ce urmează acum? Un nou interimar, sau un nou „concurs meritocratic”? Un nou „proces transparent” pentru a desemna un Procuror General care, foarte probabil, va fi revocat la primul val politic nefavorabil? Puterea va da din nou cu banul, până când îi va ieși combinația potrivită, cu omul compatibil cu scenariul politic de după alegeri? – Nimeni nu știe.
Aceasta nu mai este o reformă. Este un cerc vicios, condus de ambiții și incompetență, travestite în bune intenții. Și, din păcate, cu fiecare rotație, încrederea publică se prăbușește tot mai adânc.
E greu să găsești o satiră mai profetică despre ruptura dintre expertiză și decizie decât nuvela lui Mark Twain. Când politicile publice sunt concepute de oameni care înțeleg ecosistemele cam cât înțelegea redactorul lui Twain despre dovleac, rezultatul e previzibil.
Problema reformelor publice nu sunt ideile, nici măcar rezistențele din sistem. Problema sunt „castorii” cu diplomă, cei care sapă cu zel prin ministere și ONG-uri — „specialiști în toate”, cu intenții bune și competențe vagi. Ei ajung să schimbe cursuri de apă, să facă reforme în justiție și, în cele din urmă, să ne înece pe toți în propria lor incompetență.
Asemenea redactorului din nuvela lui Twain, mulți dintre ei au apărut cu aerul grav al salvatorilor, livrând reforme impecabil ambalate, dar profund deconectate de realitate. Au confundat schimbarea cu spectacolul și au ajuns să creadă că un sistem se reconstruiește din slogane culese de pe Facebook.
Câți „experți” autodidacți, multiplicatori de PowerPoint-uri și autori de rapoarte copy-paste au încasat milioane pentru „realizarea” reformelor în acești 30 de ani? Câți au vorbit cu gravitate despre reforma justiției fără să fi pus vreodată piciorul într-o sală de judecată? Și câți au evaluat performanța sistemului judiciar fără să știe, măcar teoretic, diferența dintre apel și recurs? Câți dintre ei au „reformat” economia fără să fi construit vreodată, în viața reală, măcar un business elementar care să funcționeze? Și câți ofereau cu dezinvoltură lecții de jurnalism, deontologie și presă liberă – fără să fi scris, măcar o dată în viață, un articol relevant, citit sau memorabil?
Reformele nu eșuează doar din cauza rezistenței sistemului sau a intereselor obscure. Cel mai adesea, ele sunt subminate de o incompetență sinceră — de „castorii tranziției”, acei reformatori entuziaști care, în zelul lor, deturnează cursul natural al schimbării spre propriile interese.
Fie că vorbim de politicieni cu agende electorale, sau de „experți” de lux — analfabeți funcționali cu discursuri simandicoase — sau de aventurieri transformați peste noapte în arhitecți instituționali, acești „castori” ai reformei refuză cu încăpățânare un adevăr elementar: fără competențe profesionale reale și fără o responsabilitate autentică față de consecințele propriilor decizii, nicio reformă nu are șanse reale de succes.
Oricât de sofisticat ar fi ambalajul, dacă nu e dublat de competență și integritate, conținutul se prăbușește.
Iar odată cu el, ne prăbușim și noi.
