În iarna lui 2003, când Roşca ţinea în frig sute de oameni în Piaţa Marii Adunări Naţionale, am publicat în TIMPUL un articol intitulat „Tropăiala patriotică”, în care sugeram cititorului că ceea ce se întâmplă cu aşa-zisele acţiuni de protest anticomuniste e un circ pus la cale de Roşca în înţelegere cu Voronin. Până la urmă s-a dovedit că am avut dreptate, dar aceasta s-a întâmplat după mulţi ani, când Roşca şi-a dat arama pe faţă şi a intrat deschis în slujba comuniştilor.

Atunci însă, în iarna geroasă a lui 2003, a pune la îndoială patriotismul, românismul şi anticomunismul lui Roşca era o acţiune riscantă, deoarece îţi atrăgeai asupra ta furia a mii de oameni, erai supus oprobriului public şi linşajului mediatic în presa lui Roşca. Aşa s-a şi întâmplat: zeci de oameni mă sunau la redacţie şi mă înjurau, unii rupeau abonamentele la TIMPUL, alţii dădeau foc ziarului în Piaţă…

Evoc această situaţie de acum şase ani nu întâmplător. Săptămâna aceasta am publicat câteva editoriale în care nu am aruncat în sus căciula, strigând „Ura!” la adresa Alianţei pentru Integrarea Europeană (AIE) şi a liderilor ei, ci am încercat - aşa cum m-a dus mintea - să discut la rece nişte probleme ce vizează funcţionalitatea noii structuri politice creată de Opoziţie. Unele reacţii la aceste editoriale mi-au amintit de anul 2003 şi „Tropăiala patriotică” - aceleaşi injurii, aceleaşi clişee de gândire, aceeaşi intoleranţă faţă de o opinie ce nu coincide cu ale lor. „Tropăiala” de pe unele forumuri m-a convins încă o dată că mulţi dintre acei cititori care se declară democraţi sunt, în realitate, nişte antidemocraţi de rasă, mai comunişti decât comuniştii. Dacă nu gândeşti ca ei, dacă nu porţi ca ei ochelari de cal, eşti imediat declarat eretic, luat de subsuori şi aruncat pe rug. Ei au adevărul lor şi dreptatea lor şi, dacă îndrăzneşti cumva să ieşi „pe contrasens”, eşti scos din pomelnicul „celor vii” (al patrioţilor) şi trecut imediat „la morţi” (trădători de neam). Slavă Domnului că aceştia sunt în minoritate şi, în definitiv, noi nu pentru ei scriem, ci pentru cititorii gânditori, care formează majoritatea.

A spune ce gândeşti şi a fi responsabil de ceea ce spui nu ar trebui să fie pentru ziarist o dovadă de curaj, ci o normă, un principiu cotidian. Chiar dacă asta îi irită pe unii cititori şi-i înfurie pe cei vizaţi critic. Sunt ferm convins că noua Alianţă nu are nevoie de urale, laude, tămâieri şi alte asemenea „genuflexiuni” din arsenalul lingăilor de serviciu care mişună în jurul oricărei Puteri. Aceşti lingăi de serviciu, simţind că liderii AIE pot accede mâine la putere, îşi fac loc spre ei, ca un vânător spre pradă. Ei ştiu a vorbi dulce, a se face utili şi a se băga sub piele. Nu un ziarist care spune adevărul constituie un pericol pentru AIE şi o compromite, ci aceşti lingăi. Iată de ce, convingerea mea sinceră, verificată în timp, e că AIE are nevoie acum de o presă care judecă la rece şi are curajul să pună degetul pe rană. Acesta e singurul ajutor, şi cel mai real!, pe care presa în general şi noi, cei de la TIMPUL, în particular îl putem oferi noii Puteri. Campania electorală s-a încheiat şi presa trebuie să iasă din tranşee şi să-şi facă meseria, chiar dacă aceasta nu convine unei minorităţi agresive şi rău-intenţionate, care nu a învăţat nimic din istoria noastră recentă şi mai continuă să poarte ochelari de cal şi să tropăie patriotic.

Constantin Tănase
Timpul de Dimineaţă