Nişte oameni: campionul Costea Chiriţă lipseşte în Google, iar fotograful Sergey Voronin – din Moldova. Alt serial de Igor Guzun. Episodul 7

Plimbările pe străzile Chişinăului sunt mai utile decât căutările pe Google când este vorba de Costea Chiriţă. „Nu am găsit nici un rezultat pentru „Costea Chiriţă”, îşi cere scuze cel mai cunoscut motor de căutare din lume, în timp ce trecătorii îl pot întâlni pe acest bărbat în fiecare zi, fără a bănui că sunt mai buni ca Google în materie de căutare umană.

Costea Chiriţă, cerşetorul din pasajul subteran de pe strada Ismail, a fost pe vremuri la Paris şi în alte mari oraşe din lume. E drept, nu a fost pe propriile picioare, care-i sunt trunchiate de la naştere, la fel ca şi braţele şi destinul pe care nu l-a luat niciodată în mâini.

A fost la Paris într-un film documentar, „Vive le sport!”, creat în Moldova acum vreo douăzeci de ani şi proiectat, în capitala franceză, cu ocazia Congresului Centenarului Olimpic, în 1994. Acolo, în film, Costea scria pe tablă, cu o bucată de cretă pe care o ţinea în mâinile sale pe jumătate, ceea ce îşi dorea atunci el cel mai mult: să trăiască sportul, care i-a dat speranţă. Costea Chiriţă a fost şi la Moscova, într-un serial fotografic al lui Sergey Voronin, un artist de top, care a locuit timp de 20 ani la Chişinău, după care a plecat în capitala rusă, să muncească pentru „Kommersant-Daily” şi „Domovoi Magazine”.

Adolescentul Costea Chiriţă, campion la ping-pong al Uniunii Sovietice printre tinerii cu dizabilităţi, a fost subiect de atracţie pentru media şi oficiali sportivi încă pe vremea când casa lui era şcoala-internat din Ialoveni, iar impresia cea mai puternică a antrenorului lui în prima vizită în străinătate, într-un hotel, a fost perna – pentru prima dată dormea pe o pernă şi aceasta era moale.

În cei câţiva ani în care i-a urmărit destinul, fotograful Sergey Voronin a realizat o istorie umană în imagini a lui Costea Chiriţă, care atunci încerca să supravieţuiască prin sport. Astăzi, după vreo 20 de ani, Costea coboară scările în fiecare zi pentru a sta cu mâna întinsă – nu pentru a servi mingea, ci pentru a fi servit cu nişte bănuţi, şi nu mai este el cel care joacă ping-pong, ci destinul joacă cu el.

Aceasta istorie fără morală şi fără răspunsuri la întrebarea „de ce s-a întâmplat aşa?” este despre oportunităţi şi despre lipsa lor. Şi poate fi citită ca o contribuţie a mea la promovarea Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, ratificată de Parlamentul moldovean în această vară, în una din zilele în care Costea Chiriţă se afla, ca de obicei, pe scările pasajului subteran de la intersecţia străzii Ismail cu bulevardul Ştefan cel Mare.

La acest moment, rămân încă impresionat de sloganul pe care şi l-a ales UNFPA, Fondul ONU pentru Populaţie – „Pentru că fiecare contează”. Deseori, sunt şi eu UNFPA, pentru că pentru mine contează fiecare om, inclusiv Costea Chiriţă şi Sergey Voronin, şi toţi protagoniştii – de ieri şi de mâine – ai acestui serial care va continua.