Am greşit. Să vă spun şi cum, şi de ce.

 

Se ştie că avem actualmente, în Republica Moldova, o comunitate românofonă şi una rusofonă. Este adevărat, de asemenea, că unii membri ai celor două comunităţi au folosit sau folosesc, pentru etichetarea celorlalţi, apelative ca “porci de ocupanţi”, “comunişti”, “rusnaci” (vorbitorii de română), şi “liberaşti”, “fascişti”, “români”, “barani” (vorbitorii de rusă). Aici intervine o întrebare esenţială: care este imaginea Celuilalt în mentalul colectiv al fiecărei comunităţi? Cum ne vedem unii pe alţii?

 

Scriam prin 2006 despre raportarea vorbitorilor de română la ceea ce aceştia numesc “problema naţională” şi gradul de interiorizare a identităţii româneşti. La fel, mă interesa atitudinea lor în raport cu acelaşi ansamblu de credinţe, valori, principii şi doleanţe pe care îl grupăm convenţional sub denumirea de “problema naţională”. Câţi dintre aceştia, de exemplu, ar fi dispuşi să meargă mai departe de convenţionalele discuţii la bucătărie, câţi s-ar implica în mod activ la nivel societal pentru a crea o masă critică de aderenţi, adepţi şi prozeliţi ai rezolvării problemei naţionale? Am ajuns la concluzia că în raport cu propriile frustrări şi nemulţumiri (criza identitară), românofonii au trecut prin trei etape: 1. Sub criză: conştienţi de existenţa ei, afectaţi de ea, dar indiferenţi şi nedoritori de schimbare; 2. În criză: conştienţi, doritori de schimbare şi militanţi, nu se mulţumesc să stea pe margine, ci participă activ la viaţa politică, în calitate de alegători şi potenţiali aleşi, protestează; 3. Peste criză: au depăşit individual (detaşându-se de grup) criza identitară printr-un efort de studii, erudiţie şi în mod normal nu se mai află în Republica Moldova, ciau deja joburi prin Marea Britanie, SUA sau alte ţări occidentale. După cum vă puteţi da seama, a treia categorie e cea mai puţin numeroasă, prima e cea mai numeroasă, iar a doua (să le spunem acestora… militanţii) e cea mai zgomotoasă, de aceea anume această categorie e mai vizibilă public.

 

În ultimii ani, militanţii au început să devină tot mai activi pe internet. Reţelele sociale sunt dominate de către aceştia, mesaje mobilizatoare anticomuniste şi pro-româneşti sunt foarte des întâlnite în social media (Facebook, Odnoklassniki, Twitter), cel mai “prolific” moment, ora astrală a userilor anticomunişti, adolescenţilor şi tinerilor navigatori pe internet cu convingeri româneşti, venind pe 7 aprilie 2009. Fenomenul nu s-a diminuat, de atunci, ci din contra, a crescut ca pe drojdii, fiind îndreptăţiţi să afirmăm că acum, în 2010, el îşi trăieşte adevăratele momente de glorie.

 

În acelaşi timp, concomitent cu creşterea militantismului românesc pe internet, s-a observat un fenomen similar în rândul tinerilor din cealaltă comunitate etnolingvistică, identitară şi culturală mare a Republicii Moldova – rusofonii. Voi preciza din start că în cazul activismului virtual al acestora, “partea leului” este deţinută de tineretul comunist. Reţeaua de socializare Facebook, de exemplu, găzduieşte în prezent două curente majore: cel pro-românesc (cu diversele şi adesea antagonicele sale nuanţe, tendinţe şi diferenţe) şi cel pro-rus (la fel, cu nuanţe şi tendinţe, existând aici însă o dominantă clară: tinerii comunişti). Aceştia au început să practice şi ei metodele de exprimare “ţipătoare” ale taberei pro-româneşti, mai ales de când PCRM a pierdut puterea.

 

Observând două fenomene “în oglindă” (dezvoltarea paralelă a militantismului pro-românesc şi pro-rus pe internet), am început să-mi pun întrebarea: cum îi vedem noi pe ei? Ne cunoaştem, oare, între noi? Există vreo posibilitate de a ne înţelege?

 

Aici voi spune că nu împărtăşesc punctul de vedere al unora dintre militanţii pro-români, conform căruia ruşii şi vorbitorii de rusă din Moldova ar trebui să-şi facă bagajele şi să plece cât mai repede peste Nistru. Consider că ei trebuie integraţi în societatea noastră, atât lingvistic, cât şi în sensul aderării la natura românească a acestei societăţi, sau cel puţin în sensul abandonării negării acestui fapt.

 

Acestea sunt motivele pentru care am încercat de mai multe ori să stabilesc o comunicare cu susţinători ai comuniştilor şi reprezentanţi, în acelaşi timp, ai minorităţii vorbitoare de limbă rusă. Am eşuat de fiecare dată, şi nu din vina mea. Problema e că partea conştientă a taberei pro-ruse interiorizează un mesaj profund anti-românesc, care le generează o respingere totală a argumentelor noastre, a ideii de dialog, în general. Suntem atât de diferiţi, vedem lucrurile în manieră antagonică, încât nu cred că voi exagera dacă voi spune că între noi este, practic, imposibil un dialog care să-i facă să-şi abandoneze unele puncte de vedere şi să le accepte pe ale noastre. Între noi nu poate funcţiona decât logica războiului, a confruntării permanente. Noi reprezentăm două lumi diferite, două realităţi diferite. Dreptatea unuia nu poate fi şi dreptatea celuilalt, iar tentativele de extindere a realităţii noastre asupra lor, ca şi tentativa lor de a-şi impune realitatea asupra noastră nu se poate realiza decât printr-un singur mod – prin forţa deciziilor politice.

 

Unica noastră posibilitate de a-i integra este coerciţia politică, la fel se prezintă lucrurile şi în cazul lor. De aceea, avem o luptă acerbă pentru putere. O luptă care sfidează de multe ori regulile culturii politice şi recurge la un instrumentar sangvin sau chiar biologic de “reglare a conturilor”. Poziţiile noastre se radicalizează în timp. Până unde? Îmi amintesc acum de o declaraţie mai veche a lui Valeri Klimenko, în care acesta ameninţa populaţia Republicii Moldova cu război civil în cazul în care aceasta va fi pentru unirea cu România.

Asta ne aşteaptă? Sper foarte mult că nu, dar un lucru îmi este clar: unicul mod de relaţionare între comunităţile noastre va fi confruntarea. Din păcate.

 

Obtuzitatea lor, agresivitatea primitivă şi lipsa oricărei încercări de empatizare, lipsa de deschidere către cei cu altă opinie decât a lor, nu oferă nicio posibilitate de a iniţia un dialog. Iar cei care cer dialogul cu insistenţă, neglijând realitatea şi cerând taberei pro-româneşti să renunţe la militantism sunt cei care susţin, mascat, punctele lor de vedere.

 

Ceea ce am descris mai sus constituie o mare problemă a societăţii noastre. În perspectivă, falia s-ar putea adânci, generând o prăpastie. Cred că trebuie să ne gândim cu toţii la o soluţie.