Republica Moldova – ghid politic pentru idioţi

Clasa politică şi mass media din Republica Moldova, nu însă şi electoratul, au intrat în febră electorală, pentru ceea ce se anunţă a fi cea mai bogată toamnă de alegeri din istoria de 19 ani a acestui stat.

Pe 5 septembrie va avea loc un referendum de amendare a Constituţiei prin introducerea alegerilor prezidenţiale directe. În cazul unui vot pozitiv, indicat de toate sondajele de opinie, ar urma să fie convocate alegeri prezidenţiale şi parlamentare pe 14 noiembrie, urmate de un foarte probabil al doilea tur de scrutin prezidenţial.

Referendumul a fost convocat pentru deblocarea situaţiei generate de eşecul repetat al alegerii unui nou şef al statului de către parlamentele alese la 6 aprilie 2009 şi apoi la 29 iulie 2009.

Actualul Parlament este dominat de o coaliţie formată din patru partide – Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE). În pofida previziunilor pesimiste şi a situaţiei economice dificile prin care trece ţara, coaliţia s-a achitat în mod onorabil de sarcina guvernării, incomparabil mai bine decât în situaţia similară din perioada 1998 – 1999 când Alianţa pentru Democraţie şi Reforme a guvernat Republica Moldova.
Problema care a apărut este că trei dintre liderii celor patru partide, Mihai Ghimpu (Partidul Liberal, PL), care este preşedinte al Parlamentului şi şef interimar al statului, Vladimir Filat (Partidul Liberal-Democrat, PLDM), prim ministru şi Marian Lupu, (Partidul Democrat, PDM), fost candidat la preşedinţie al AIE în scrutinul eşuat din Parlament, sunt acum potenţiali candidaţi la preşedinţie în alegeri prezidenţiale directe.
Interesant e faptul că populaţia nici măcar nu s-a pronunţat în referendumul privind alegerile prezidenţiale directe, iar politicienii şi jurnaliştii s-au dus deja cu gândul la alegerile prezidenţiale, putându-se deja spune că suntem în campanie electorală.

De altfel, Vladimir Filat a anunţat că PLDM va prezenta candidat propriu în alegeri şi nimeni nu se îndoieşte că el va fi acel candidat. Luat în mod inexplicabil prin surprindere de anunţul liderului PLDM, Marian Lupu l-a acuzat pe Vladimir Filat de “trădarea” principiilor ce au stat la formarea alianţei de guvernare.

Între timp, liderul PL şi preşedinte interimar al ţării, Mihai Ghimpu, îşi vede nestingherit de politica pro-românească, cu tente naţionaliste. Preşedintele Ghimpu nu şi-a ascuns niciodată vederile pro-unioniste, iar acţiunile sale cum ar fi decretul (invalidat ulterior de Curtea Constituţională) de comemorare a victimelor ocupaţiei sovietice sau decorarea foştilor deţinuţi din Transnistria ai grupului Ilaşcu a stârnit nemulţumirea liderului PDM, partid care atrage în parte voturile electoratului rusofon moderat. Asocierea PDM cu PL în coaliţie de guvernare riscă să-i arunce pe aceşti alegători în braţele Partidului Comuniştilor (PCRM).

Dilema lui Voronin

Dar PCRM, care şi-a petrecut ultimul an încercând (şi nu întotdeauna cu succes) să se adapteze la situaţia de opozant după opt ani de putere aproape absolută, nu este într-o situaţie prea confortabilă. Comuniştii recomandă populaţiei să boicoteze referendumul, considerându-l ca pe un mod nelegitim de amendare a Constituţiei prin ocolirea Parlamentului, acolo unde PCRM deţine voturile necesare blocării unei astfel de modificări.

Pe lângă faptul că poziţia Comuniştilor contravine dorinţei majoritare a populaţiei (exprimate în sondajele de opinie), aceştia nici nu au deocamdată un candidat credibil pentru aşteptatele alegeri prezidenţiale.
Liderul PCRM, Vladimir Voronin, nu mai are dreptul să candideze după cele două mandate în funcţia de preşedinte al Republicii – maximum permis de Constituţie, iar potenţialii candidaţi nu reprezintă alternative atractive. De pildă fostul premier, Zinaida Grecianîi, este strâns asociată cu Voronin şi în plus a candidat deja la preşedinţie fără succes în Parlamentul ales la 5 aprilie 2009. Alţii, precum fostul ministru de externe, Andrei Stratan, au părăsit PCRM precum şobolanii pe o corabie care se scufundă.
E drept că PCRM, partid pro-Rusia, are un nucleu dur de susţinători, care i-ar permite calificarea în turul doi al prezidenţialelor chiar dacă ar avea un candidat mai puţin cunoscut decât Voronin.

În orice caz, situaţia politică este complet inedită în Republica Moldova. În cazul aprobării probabile a schimbării modului de scrutin în referendum, atunci vor avea loc alegeri simultane, prezidenţiale şi parlamentare. Moldova ar fi unica ţară din Europa unde s-ar mai practica simultaneitatea celor două scrutine, România abandonând organizarea în acelaşi timp a prezidenţialelor şi parlamentarelor după 2004.
Această simultaneitate tinde să favorizeze în alegerile parlamentare partidele cu candidaţi prezidenţiali puternici – “locomotivă”. Din acest punct de vedere, PLDM este avantajat, premierul Filat fiind de departe cel mai mediatizat dintre potenţialii candidaţi şi omul forte al momentului.

PDM încearcă să acrediteze ideea unui probabil duel Filat – Lupu în turul al doilea, dar realitatea este că Mihai Ghimpu, veşnic subestimat, s-a dovedit un politician abil în mobilizarea electoratului pro-românesc şi unionist şi ar putea crea surpriza primului tur de scrutin. Și, evident, PCRM nu trebuie niciodată subestimat.

Dar oare cât contează toate aceste manevre politice pentru omul de rând? Eu sunt de părere că ar trebui să conteze foarte mult. Atmosfera politică s-a schimbat radical în mai puţin de 12 luni. Autoritarismul Voronin/PCRM s-a spulberat, iar Moldova poate fi acum considerată dacă nu cea mai democratică, atunci măcar cea mai puţin nedemocratică republică fost-sovietică.

Relaţiile cu Uniunea Europeană şi România s-au ameliorat simţitor, fără ca cele cu Rusia să se degradeze într-o măsură comparabilă. Situaţia economică se ameliorează treptat şi, pentru prima oară în aproape 20 de ani, se poate spune că se întrevede o luminiţă la capătul tunelului.

De aceea, această toamnă, cea mai plină de evenimente electorale din întreaga istorie a Republicii Moldova, poate constitui un moment de cotitură pentru acest mic stat la graniţa dintre UE şi noul imperiu moscovit. Momentul în care populaţia ar putea înţelege că bunăstarea (chiar şi relativă) nu depinde de perpetuarea unui sistem politic autoritar de inspiraţie rusească.