* * *

Ca în orice dimineaţă, survolez, în drumul meu spre alma mater, centrul istoric şi de mare mândrie naţională a Bălţiului. Mă grăbesc la ore. Ca în aproape toate dimineţile, când trec de Palatul Primăriei şi ajung în regiunea Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” şi a cinematografului “Patria”, văd hârjonindu-se o turmă (bogată în exemplare) de câini. O hărmălaie care, la propriu şi la figurat, îmi deranjează echilibrul spiritual.

 

Caninul hămăit de turmă din civilizata “capitalie” a nordului nostru mă urmăreşte de mai multă vreme. Şi nu cred că aş fi singurul captiv al acestei penibile situaţii.

 

Astă-dimineaţă, pe la ora 7:50, mă aflam în preajma teatrului. Un biciclist care se deplasa pe piaţa roşie a Bălţiului a stârnit rânjetul turmei carnivore. Hămăitul lor m-a asurzit de-a binelea. Ciclistul a sporit viteza, urmărind să nu mai fie hămăit pe la spate. Eu însă m-am pomenit în situaţia de a rări pasul. Tot îndepărtându-mă, hămăitul fioros al animalelor se topea.

 

Trecusem de cinematograful “Patria” când l-am văzut pe tovarăşul Primar de Bălţi. Se ducea la serviciu. (Sunt norocit ca în foarte multe dimineţi s-o întâlnesc pe această figură-cheie a urbei noastre!). Desigur, atenţia tovarăşului Primar nu putea să nu fie captată de hămăitul patrupedelor. Mă gândeam la ce se gîndeşte în acele clipe edilul de Bălţi. Simţeam cum în capul Primarului mişunau o groază de neuroni stacojii care, scoşi la iveală, ar rezolva problema hămăitului din centrul istoric al urbei. Pensionarii spun că tovarăşul Primar este un bun gospodar.

 

Nu ştiu ce să fac pentru a nu mă mai lăsa iritat de atmosfera hămăită pe care trebuie să o suport în fiecare dimineaţă, atunci când merg spre alma… servus (?). Maidanezii au invadat oraşul. Sunt mai numeroşi decât şobolanii, care şi ei se descurcă cum pot prin subsolurile blocurilor. Hămăitul lor – condamnaţi să-l suportăm – ne/mă urmăreşte zi de zi. Ce-mi rămâne de făcut? Să-mi schimb itinerarul, oraşul, planeta?… Admit că, la rigoare, aş putea merge către alma.. pe un alt traseu, marginal, pe la Podul Chişinăului, par exemple.

 

Dar ce se întâmplă la periferii? Acolo, hămăitul demult s-a transformat în urlete de foame. Şi nu mai ştii cine sunt nefericiţii – oamenii, câinii (?!)…