Moldova Federală, neutralitatea, SIS-ul şi decretul lui Ghimpu

Urmăresc atent notele jurnalistice referitoare la climatul de securitate al Republicii Moldova. Nu pentru că aş fi un cunoscător al culiselor din ceea ce se numeşte comunitatea de informaţii, ci pentru că, îmi este mai aproape definiţia Şcolii de la Copenhaga referitoare la securitate. Consider că dintre cele cinci componente definite de Buzan, două, cea societală şi de securitate umană, pot să mă afecteze direct. De aia, stau cu ochi-n patru!

Exact pe aceste, două delicate componente de securitate, a picat din ceruri, decretul domnului Ghimpu ca să tulbure apele liniştii moldave căci, “confruntările politice de astăzi, au toate şansele să se transforme, în viitorul apropiat, în confruntări de stradă, generînd o nouă stare conflictuală pe harta riscurilor şi ameninţărilor a Republicii Moldova. În actualul context internaţional tensionat şi mai degrabă confruntaţional, orice eveniment poate dobîndi relevanţă în regiune şi poate avea impact direct sau indirect major asupra securităţii Republicii Moldova.”

Să sperăm însă, că momentul 28 iunie, nu va declanşa, dezbateri intense în societate, nici confruntări de stradă care să ducă la schimbarea statutului de neutralitate permanentă a Republicii Moldova. Statutul acesta, de neutralitate permanentă, considerat nodal de importanţi comentatori externi ai fenomenului de securitate moldav, este însă unul care, chiar reprezintă o soluţie de securitate pentru moldoveni. (În mod special mă refer la populaţia locuitoare în acest spaţiu, fie el chiar şi numai pruto-nistrean, căci la multitudinea etnică a locuitorilor ar trebui să se refere soluţiile de securitate şi nu la instituţiile sau atributele statului.)

Considerat de experţii români ca fiind unul perimat, statutul de neutralitate a oferit Republicii Moldova, posibilitatea de a se desprinde din îmbrăţişarea structurilor de apărare colectivă ale CSI. Şi chiar dacă acest statut nu a fost dezbătut de către locuitorii Moldovei, chiar dacă nu a fost supus unui referendum şi chiar dacă unii consideră că nu reprezintă o formulă consacrată internaţional, reprezintă însă realitatea din satele şi comunele moldave. Acolo, pe teren, poţi întâlni comunităţi mixte de ruşi, moldoveni şi ucraineni, ce într-un glas, îi înjură pe toţi cei care atentează la liniştea satului lor. Şi tot de acolo din acele mixte comunităţi au plecat volutari în războiul de pe Nistru, şi ruşii, şi ucrainenii şi bulgarii sau moldovenii.
Decretul domnului Ghimpu, a venit să tulbure această linişte societală, această pace interetnică, care deşi provocată de multiplele vâltori politice şi presiuni economice, a rezistat tuturor presiunilor.

Statutul de neutralitate al moldovenilor, nu convine nici Federaţiei Ruse, nici României, şi nici Ucrainei. Însă, potrivit informaţiilor din presă, cetăţeni anume ai acestor trei state, locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova. Publicaţiile din România, afirmau că la Ambasada României din Chişinău, cu ocazia alegerilor prezidenţiale au fost trimise 50 de mii de buletine de vot. Presupunem deci că acesta ar fi numărul real de paşapoarte eliberate de către statul român, cetăţenilor săi care au domiciliul în Republica Moldova. Există informaţii de presă care vorbesc despre aproximativ 10 de mii de cetăţeni ucraineni ce îşi au domiciliul în Republica Moldova dar şi de un număr de aproximativ 20 de mii de cetăţeni ruşi care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova. Ca să nu mai discutăm despre numărul cetăţenilor moldoveni de etnie bulgară care au şi paşapoarte bulgăreşti, sau al găgăuzilor care deţin şi paşapoarte turceşti. Prezenţa unui număr relativ mare de cetăţeni ai altor state pe teritoriul Republicii Moldova, face ca statutul de neutralitate să fie unul, din punct de vedere politic – corect, şi pune în situaţii delicate potenţialii agresori. De ce altă recunoaştere internaţională mai e nevoie, atunci când principalele state care ar putea emite pretenţii faţă de moldoveni, au cetăţeni care locuiesc printre şi alături de moldoveni.

Există voci care consideră că reglementarea conflictului transnistrean prin federalizare nu ar reprezenta o soluţie. Însă, de facto, şi chiar şi de jure, Republica Moldova este federală. De jure, în componenţa Republicii Moldova, “ca stat unitar”, există regiunea autonomă Gagauz Eri, care în mare parte deţine majoritatea simbolisticii unui stat aparte.(Şi simbolica contează.) De facto, Republica Moldova este cea care nu recunoaşte separarea regiunii transnistrene, însă ca să ajungi la Tiraspol, trebuie să treci peste anumite bariere. Iar autoproclamata Republica Moldoveneasca Nistreană, supravieţuieşte, există şi e mai atrăgătoare, prin preţurile ei, pentru moldoveanul de rînd.

Reintegrarea teritorială nu va fi urmată de o integrare a instituţiilor de forţă, căci, la sigur, pentru creşterea încrederii, fiecare componentă a viitorului stat federal Republica Moldova, îşi va păstra resursele proprii de menţinere a ordinii publice şi administrare a securităţii.

Asumarea istoriei de către preşedintele interimar Mihai Ghimpu, are doar un singur scop, cel electoral, care desigur va întări cele 10% ale electoratul liberal însă, pentru grosul electoratului de stânga, ca şi pentru electoratul cu simpatii pentru centrul eşichierului politic moldav, această necesară(?) asumare a istoriei, trezeşte doar retorice semne de întrebare – de ce românii îşi bat gura acum, dacă atunci, nu au tras nici un foc de armă pentru apărarea acestui ţinut? Ca mai apoi să constaţi că de fapt gestul, pare a avea alte scopuri decât cele istorice, căci atinge sensibile problematici identitare. Într-o vreme deloc prielnic economic şi de bun augur internaţional, soluţiile alexandrine în faţa nodului gordian, sunt cele mai nefericite. Aceste tăioase gesturi politice, aruncă de fapt în aer, securitatea societală. Sau poate asta se urmăreşte?

Pentru că opinia publică nu are acces la informaţiile reale din cercul comunităţii de informaţii al Republicii Moldova, se vehiculează intens că SIS-ul, nu ar avea “reacţie adecvată şi oportună” şi că Moldova “refuză să îşi dezvolte capacităţi proprii de apărare şi de asigurare a securităţii.” Oare? Să nu uităm că părinţii actualului serviciu inteligent al statului moldav au fost persoane care au stat la bazele căderii regimului Ceauşescu în România, că persoane care mai sunt încă active în acest serviciu, au îndeplinit misiuni de recunoaştere în zonele fierbinţi din timpul războiului rece, şi să nu uităm că, vorba cronicarului, nasc şi la Moldova, Oameni. Tocmai pentru că aceşti profesionişti, cunosc că Republica Moldova se află într-o postură geopolitică de falie, la frontiera NATO şi a Uniunii Europene, în spaţiul post-sovietic şi în ceea ce Rusia continuă, sau a reînceput să numească, în documentele sale de politică externă „vecinătatea apropiată”, există o hartă a riscurilor şi ameninţări de natură globală şi a riscurilor şi ameninţări regionale şi locale. Doar că această hartă nu e este publică.

Sunt voci care afirmă că Mihai Ghimpu, în calitatea sa de om politic şi comandant suprem al forţelor armate moldoveneşti, trebuie să-şi asume direct şi brutal, chiar, renunţarea la neutralitate şi integrarea în NATO.

Nu o va face pentru că nu are curaj.