Criza politică actuală îmi aminteşte de situaţia din timpul referendumului pe problema alegerii preşedintelui.  Partidele politicie au crezut problema ca şi rezolvată, în sensul că poporul chiar îşi doreşte să aleagă preşedintele, iar referendumul ar putea fi tratat prin prisma unei campanii electorale viitoare. Ce a urmat ştie toată lumea. O situaţie similară putem urmări şi aici. Apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană este un proces care dă roade. UE ne încurajează să continuăm, perspectiva semnării acordului de pre-aderare este aproape o certitudine, astfel că partidele AIE au încercat să împartă deja succesele.
    
“Mai mult pentru mai mult” este conceptul de relaţii al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Acest tip de relaţii este un generator permanent de tensiune în cadrul AIE. Uniunea Europeană fixează noi obiective pentru îndeplinirea cărora edilii noştri trebuie să cedeze în permanenţă. Am utilizat termenul “edili” şi nu Republica Moldova în mod intenţionat, pentru că în cazul actual lucrurile nu sunt sinonime atunci când vine vorba de partea negociatoare.  

AIE este o coaliţie complicată, chiar imposibilă, dar singura capabilă, însă, să ofere Republcii Moldova o perspectivă europeană. Liderii acesteia provin dintr-o societate patriarhală, închisă, cu multe elemente feudale atât sub aspectul relaţiilor sociale, politice cât şi economice. Ţara a trecut printr-o revoluţie criminală după destrămarea imperiului sovietic, motivată de împărţirea proprietăţii statului şi preluarea controlului asupra mijloacelor de producţie şi distribuţie a bunurilor. Elitele politice sunt continuarea noilor elite economice, aflate încă într-o profundă criză morală. Lipsa gândirii economice strategice, destrugerea agriculturii şi a industriei de prelucrare, substituirea acestora cu politici meschine de import, colaborate cu lipsa justiţiei au adus Republica Moldova, în doar 2 decenii, în colaps. Împortiva tuturor acestor evidenţe liderii AIE şi-au propus un scop “sinucigaş” de integrare europeană.

Republica Moldova este măcinată de monopoluri. Un grup mic de persoane (nu neapărat afiliate AIE) controlează şi deţine peste 80 la sută din mijloacele şi activele ţării.  Cochetarea Republicii Moldova cu Uniunea Europeană a atras aceste grupuri politico-economice într-un proces care le obligă să cedeze în parmanenţă din controlul asupra economiei şi instituţiile statului. Pe măsura cedării lor societatea civilă prinde curaj, iar şantajul reciproc impune ideea aparaţiei unui anume echilibru. “Padurea Domnească” pare să fi atins punctul de echilibru. Sper să nu greşesc, dar societatea civilă pentru  prima dată în confruntarea sa cu monopolurile a reuşit o mică victorie.

Şantajul a atins cote maxime. Lipsa alternativei politice obligă societatea să accepte în cotinuare vechile reguli, în timp ce perspectiva unor noi alegeri parlamentare impune grupurile economico-politice să cedeze în continuare. Mai mult pentru mai mult. Apropierea de Uniunea Europeană este un proces continuu de curăţare, iar crizele noastre nu sunt decât o modalitate de a evolua. Nu cred că europenii sunt speriaţi de aceste situaţii. Sigur, există o doză mare de risc că, totuşi, se va ajunge la anticipate, dar instinctul de autoapărare al partidelor politice va trebui să primeze.

Republica Moldova va ajunge la Vilnius, pentru aceasta există argumente solide. Partidele politice componente ale AIE ştiu că sunt prizonierii acestei situaţii, şi vor forma un nou guvern. Căderea cabinetului Filat II l-a vizat doar pe Filat personal. Un succes la Vilnius i-ar fi crescut considerabil cota politică. Declanşarea unor anticipate imediat după momentul Vilnius, a speriat PD şi PL. Scopul lor este eliminarea din politică a lui Vlad Filat până la viitoarele alegeri ordinare, menţinerea PLDM în limitele actuale, şi distribuirea egală a meritelor pentru pre-aderare la UE între toate componentele AIE. În felul acesta viitoarea componenţă a Parlamentului, rezultată din alegerile ordinare, va fi păstrată. În rest, totul e spectacol.  

Parcursul european al Republicii Moldova ne va oferi încă suficiente crize până  când vom reuşi să devenim o societate deschisă, cu o economie liberă şi cu politicieni de vocaţie. Până atunci avem de muncă, dar şi de suferit mult. Asta e – mai mult pentru mai mult.