Teatrul „Eugene Ionesco”: cu sau fără director general

Cine ar putea nega faima Teatrului „Eugene Ionesco” sau aportul său la schimbările survenite în arta teatrală la începutul anilor `90 ai secolului trecut? Cine și-ar putea imagina recenta istorie a teatrului din Republica Moldova fără strălucitele pagini scrise de această echipă, condusă de faimosul ei director artistic Petru Vutcărău?! Cine? Poate neștiutorii sau persoanele prost intenționate.

Cred, că nu fac parte nici din prima și nici din a doua categorie. De aceea scriu, cu neliniște, aceste rânduri, fiindcă nu pot rămâne indiferentă la cele ce se întâmplă în prezent în acest teatru.

În opinia mea, Teatrul „Eugene Ionesco” se confruntă cu alte probleme, poate mult mai grave, decât a avea sau a nu avea un director general în frunte. Teatrul nu are o identitate bine definită: e un teatru al absurdului, e un teatru de imagine, e un teatru de bâlci, care esre orientarea sa estetică? De mai mulți ani îmi pun aceste întrebări, încercând să găsesc o definiție și mă prind la gândul că de fapt caut o scuză plauzibilă. O altă problemă este că teatrul, în fond, nu are trupă. Cu tot respectul pe care-l port pentru cei rămași sau proaspeți aduși în echipă. Dar nu pot să nu mă întreb: Unde sunt faimoșii actori ai acestui teatru? Nu vreau să dau nume, dar  adevărul este că au fost „împrăștiați”, ca să nu zic dăruiți,  cu atâta generozitate altor teatre sau altor instituții.

Și a treia problemă este lipsa unui repertoriu. Cele câteva spectacole care se joacă în prezent sau au fost montate în ulitmii ani cu greu pot fi acceptate ca un repertoriu de talia unui teatru care duce în spate o istorie formidabilă.

Cândva scriam că va dăinui o punte trainică de legătură cu Europa. Prin Eugene Ionesco. Prin teatrul care-i poartă numele. Tinerii și înflăcărații discipoli ai școlii vahtangoviene care și l-au ales ca mentor spiritual pe Eugene Ionesco nu glumeau. Și noi i-am crezut. Și am avut și dovezi. Și, o spun ferm, îi credem și în continuare. Doar că trebuie să-și adune forțele, se se redimensioneze, să-și fortifice echipa, să creeze un repertoriu, să-și redefinescă preceptele artistice și estetice.

Suntem la o nouă cotitură a timpului. Provocări sunt multe, dar care anume din ele corespund acestui teatru? E o întrebare definitorie pentru următorii ani. Un teatru, cum este Teatrul „Eugene Ionesco”, nu-și poate permite luxul să „piardă teren”.