Profesorul Aurel Marinciuc îmi povesteşte despre Boris Lazo, fratele lui Serghei Lazo, „erou al războiului civil”, comandant al trupelor bolşevice din Extremul Orient, ars de viu în 1920 de către albgardişti în cuptorul unei locomotive. Acesta locuia la Chişinău.

În ziua de 27 iunie 1940, când URSS ameninţase cu războiul România (de confruntare cu România pregătindu-se şi Ungaria şi Bulgaria, instigate de URSS), dacă aceasta nu-i va ceda Basarabia şi Nordul Bucovinei, în curtea Mitropoliei Basarabiei s-a adunat aproape toată intelectualitatea din Chişinău.

„Ce facem?”, „Plecăm sau rămânem?”. Au fost întrebări pe care şi le-au pus şi la care au încercat să-şi răspundă mulţi dintre cei prezenţi.

Concluzia acestora a fost: rămânem cu poporul, nu avem nici un drept să-l abandonăm, există legi internaţionale care să ne apere, şi România este datoare să-şi protejeze propriii cetăţeni.

A rămas şi Boris Lazo.

Dar în următoarele săptămâni a urmat un val de arestări ale celor mai cunoscuţi intelectuali: membri ai Sfatului Ţării, preoţi, profesori, medici, ingineri ş.a. Între aceştia: folcloristul Petre Ştefănucă, preotul Alexandru Baltaga, scriitorul Nicolae Costenco, preotul Gheorghe Buruiană, Teodosie Cojocaru, fost membru al Sfatului Ţării, Ştgefan Balamez, un alt membru al Sfatului Ţării care a votat contra Unirii cu România la 27 martie 1918 şi alţii.

Aproape 10 mii de lucrători ai securităţii sovietice fuseseră trimişi în noua achiziţie sovietică „să facă ordine”. Ei intraseră în Basarabia ca într-o ţară duşmană, în care „inamicul” trebuia distrus. Toţi aceştia trebuiau să aibă şi un loc de trai.

Problema locativă şi-o rezolvau simplu. Mergeau prin Chişinău ca să-şi aleagă chiar ei casa. Când vedeau câte una care li se părea potrivită, obligatoriu – cu geamuri mari şi perdele frumoase – era suficient să spună:
– Vreau să locuiesc aici!

Imediat militarii care-i însoţeau, completau un mandat de arest pentru proprietari sau îi preîntâmpinau: „Timp de jumătate de oră trebuie să eliberaţi imobilul!”

Noul proprietar intra astfel într-o casă mobilată, folosindu-se de regulă şi de hainele, încălţămintea, periuţa de dinţi ş.a. ale celui scos cu forţa din propria casă. Intelectualii erau chemaţi la securitate, reţinuţi, anchetaţi, intimidaţi.

În săptămânile de după 28 iunie 1940 a urmat un val de sinucideri ale multora dintre cei care i-au îndemnat pe alţii să nu părăsească Basarabia.

La 12 iulie 1940 s-a spânzurat Alexandru Oatu, directorul Liceului „Mihai Eminescu”.

La 13 iulie 1940 s-a împuşcat Dumitru Remenco, redactor la publicaţia „Raza”, prietenul poetului Alexei Mateevici.

S-au sinucis şi alţii (sau au fost „sinucişi”), zeci de cărturari. Pe mulţi dintre ei Aurel Marinciuc i-a cunoscut personal.

Atunci Boris Lazo a adus la comitetul central al partidului comunist al RSSM corespondenţa pe care a purtat-o fratele bolşevic cu mama sa înainte de 1917 şi un jurnal de-al lui Serghei Lazo. Schimbul fusese condiţionat: eu vă dau aceste hârtii, iar voi îmi permiteţi să plec în România.

Aşa Boris Lazo a putut părăsi ţara pentru care se sacrificase fratele său.

A locuit până prin anii ’70 la Timişoara. A avut două fete, care mai trăiesc.

În una dintre deplasările sale în România, academicianul Sergiu Rădăuţanu, rectorul Institutului Politehnic „Serghei Lazo”, cum era numită pe atunci Universitatea Tehnică a Moldovei, l-a găsit pe fratele „eroului războiului civil din Rusia” şi între altele i-a propus acestuia să se mute la Chişinău.

Acela a surâs şi i-a spus:

– Mulţumesc. M-aş muta că mai am şi nişte case pe acolo. (Fraţii Lazo erau descendenţi dintr-o veche familie de boieri moldoveni, care se înrudea cu scriitorul unionist Alecu Russo şi cu fabulistul Alecu Donici – n.n.) Dar nu doresc ca ruşii să mă ardă de viu în cuptorul vreunei locomotive, aşa cum au procedat cu fratele meu.

Şi a refuzat să se întoarcă.

Serghei Lazo a avut pe conştiinţa lui zeci de mii de crime, oameni nevinovaţi împuşcaţi la ordinele lui.
Strada care-i mai poartă numele în Chişinău trebuie rebotezată de urgenţă. O denumire posibilă ar putea fi: „Strada Boris Lazo, omul care a refuzat să ucidă şi să colaboreze cu un regim criminal şi odios”.