Liberate, te iubim! Şi-atunci, de ce nu ne-ai iubi şi tu?!

Valeriu Graur a petrecut în închisorile comuniste cei mai frumoşi ani ai vieţii sale. A intrat în ele copil şi a ieşit om bătrân. Cel puţin aşa îi plăcea lui să spună. Acolo, în celula sa de lagăr stalinist-hruşciovist-brejnevist, a învăţat să-şi iubească şi mai mult Neamul, pentru care merită să te sacrifici. Acesta e crezul lui lăsat drept testament pentru urmaşi.

Prima dată a văzut Siberia când împlinise 6 luni: prunc fără vină, declarat de sovietici „duşman al poporului” (ca şi cum se ştia de pe atunci ce gândeşte), a fost deportat împreună cu părinţii săi din Reni, iar odată cu ei şi toţi românii din acest oraş de pe malul Dunării, ca în casele lor să fie strămutate familii de ruşi din Siberia, de ucraineni ş.a., pentru a schimba componenţa etnică a acestei vechi localităţi româneşti.

Un bunic, Ion Graur, a fost împuşcat de sovietici în 1941 în închisoarea din Nijni Taghil, pentru că fusese învăţător al mai multor generaţii de copii din Reni, iar un alt bunic, Dumitru, a fost ucis în Siberia în 1942, pentru că vorbea prin somn în limba română.

Acolo, în oraşul Omsk din Siberia, i s-au născut cei doi fraţi şi o soră, care – ca să fie salvaţi de părinţi – au fost făcuţi ruşi: i-au trecut în certificatele de naştere ruşi, i-au dat la şcoli ruseşti, iar părinţii comunicau cu ei doar ruseşte şi,  numai când adormeau, mama şi tata vorbeau în şoaptă în limba  lor de acasă.

Până la vârsta de 16 ani, Valeriu n-a cunoscut limba română, se considera rus şi unica limbă pe care o vorbea era rusa.

În 1956, familia Graur obţine permisiunea să se mute din Siberia în România. Dar dorul de Omskul „natal” îl face pe Valeriu să ceară repatrierea în URSS.

Vine la Tighina, iar de aici devine student la Facultatea de Fizică şi Matematică a Institutului Pedagogic din Tiraspol.

Nu Bucureştiul, ci Tiraspolul a reuşit să-l facă român.

La Tiraspol l-a cunoscut pe Gheorghe Ghimpu, dar a cunoscut şi alţi patrioţi basarabeni.

Se încadrează în Frontul Naţional Patriotic, iniţiat de Alexandru Usatiuc-Bulgăre.

E arestat în 1970.

E trimis a doua oară către Temniţele din Siberia (un alt nume pentru Uniunea Euroasiatică în care vrea să ne aducă Voronin), împreună cu Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc-Bulgăre şi Alexandru Şoltoianu, pentru că aceştia avuseseră curajul să-i scrie lui Nicolae Ceauşescu despre fărădelegile sovietice în aşchia de ţară peste care se lăţise Imperiul de la Răsărit: rusificarea forţată a basarabenilor, interzicerea limbii române, falsificarea istoriei, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor cu predare în limba băştinaşilor, deportările masive în Siberia şi Kazahstan, care continuau.

Şeful securităţii lui Nicolae Ceauşescu, Ion Stănescu, a readresat mesajul lor picurat de lacrimi lui Leonid Brejnev, astfel sacrificându-i ca pe nişte miei de Paşti.

Basarabeanul nostru, după ce-a ieşit din închisoare, a rugat să fie lăsat să plece în România.

A locuit în Bucureşti, unde n-a cerut răsplată pentru jertfa sa patriotică. A trăit sărac şi într-un anonimat total. (Acolo toţi sunt români şi toţi sunt patrioţi, nu?!)

Legea bunei-cuviinţe l-a îndemnat să nu se bată cu pumnul în piept pentru faptul că şi-a dat seama, încă pe când era profesor şcolar la Căinari, că, desprinsă de România, Basarabia are doar trecut şi nici un viitor.
Valeriu Graur trecuse prin iad, dar păstrase o calitate a creştinilor dintâi – el nu putea urî. Nu l-am auzit niciodată blestemându-şi călăii, vorbea mai degrabă cu milă despre ei. Ca şi despre impostura care, mai ales după 1990, elogia securitatea românească pentru că-i trădase c-ar iubi mai mult România decât „adevărata lor patrie”, URSS.

Omul Valeriu Graur a plecat la Domnul, lăsând în urma lui legenda pe nume Valeriu Graur, o dovadă în plus a faptului că Dumnezeu ne iubeşte şi ne-a trimis, când am avut cea mai mare nevoie de ei, bărbaţi care să-şi asume demnitatea unui popor – captură de război – ce a fost decapitat, îngenuncheat şi învins în timp de pace.

Să nu-l uităm, aşa cum nu ne-a uitat nici el pe noi, cei născuţi şi nenăscuţi încă, atunci când s-a ridicat, în numele unui întreg Neam, din genunchi şi a spus:

– Liberate, te iubim! Şi-atunci, de ce nu ne-ai iubi şi tu?!