Guvernarea este decisă să-şi pună monument

Guvernarea este decisă să-şi pună monument. Cât mai este în viaţă. Pentru că de recunoaştere postumă este puţin probabil că va avea parte.

Executivul a aprobat miercuri, 5 septembrie, planul de acţiuni privind edificarea Monumentului Libertăţii, propus de Ministerul Culturii. Proiectul urmează să fie realizat în aproximativ opt luni. În prima etapă, care presupune lucrări de proiectare a monumentului, din Fondul de rezervă al Guvernului vor fi alocate 227 de mii de lei. Costul total al lucrărilor, potrivit estimărilor, va fi de peste şapte milioane de lei.

După cum se menţionează în comunicatul Guvernului, monumentul care va fi instalat în faţa clădirii Parlamentului „este conceput ca simbol al libertăţii poporului R. Moldova, al luptei tinerei generaţii pentru libertate, precum şi al protestului împotriva dictaturii comuniste”.

Trecem peste chestiunea oportunităţii unor astfel de cheltuieli din Fondul de rezervă şi a priorităţilor ministerului de resort, inclusiv în ceea ce ţine de ocrotirea şi restaurarea unor monumente istorice aflate în stare catastrofală. Amintim că Guvernul a adoptat hotărârea cu privire la edificarea Monumentului Libertăţii încă în martie 2010, iar Ministerul Culturii a aprobat, în urma unui concurs, proiectul propus de sculptorul Tudor Cataraga. Autorităţile sperau atunci că monumentul va fi gata la aniversarea unui an de la violenţele din aprilie 2009. Ulterior, a fost invocată lipsa banilor.

Monumentul nu a fost gata nici în aprilie 2011. Dar a fost instituită, în schimb, ziua libertăţii. Propunerea liberalilor a fost votată în mare grabă şi în deplină unanimitate, de către majoritatea parlamentară. Înţelegem că dacă atunci liberalii au deţinut întâietatea, acum premierul va fi cel care ne va da un monument al libertăţii.

Cu cât suntem mai aproape de viitorul scrutin parlamentar (dar poate şi de alegerea preşedintelui de către „întregul popor”, aşa cum sugera recent premierul Filat), cu atât se vor înteţi acţiunile de imagine ale politicienilor. Iar reanimarea, tocmai acum, a controversatului proiect, face parte din şirul acestora ca, de altfel, şi apariţia numeroaselor proiecte de legi cu privire la condamnarea şi interzicerea a tot felul de regimuri şi simboluri, de la fiecare partid câte unul. Tot aici se înscriu şi pretenţiile acestora de a-şi aroga calitatea de autor al legii Lustraţiei, întâietatea fiind disputată între comunişti, liberali şi peledemişti. Amploarea „luptei cu comunismul” în sânul puterii creşte direct proporţional cu nemulţumirile populaţiei faţă de actuala guvernare, cu criticile aduse acesteia pentru lipsa de performanţe şi tergiversarea reformelor.

Guvernarea, încurcată rău în scandaluri interne, în lupte intestine pentru pârghii şi interese, în tot felul de „derapaje legislative” vrea, în regim de urgenţă, un monument în memoria acţiunilor violente din 7 aprilie, pe valul cărora a şi ajuns la putere. „Alerta” este condiţionată şi de faptul că tot mai multă lume dezamăgită îşi dă seama că schimbarea promisă de componentele AIE nu a fost decât un truc electoral.

Să nu uităm şi de faptul că, deocamdată, nu a fost pus punctul în ancheta cu privire la evenimentele din 7 aprilie. Dacă va fi pus vreodată şi nu vom asista doar la operaţiuni de manipulare şi distorsionare a faptelor. Cu cât ne îndepărtăm de acea dată, cu atât mai mare este probabilitatea că nu vom afla niciodată adevărul despre cei care au pus la cale şi au regizat acţiunile violente, despre cei care au profitat de pe urma acestora. Sau ne va fi impus un anumit „adevăr”, convenabil celor aflaţi astăzi la putere.

Odată cu decretarea unei zile a libertăţii, apoi şi cu instalarea unui monument al libertăţii, subiectul va fi trecut „în istorie”. După mintea celor de la putere, de-acum încolo, ziua de 7 aprilie va fi asociată, exclusiv, cu „libertatea” care ne-a fost dată de liderii AIE. În realitate, subiectul 7 aprilie nu este tratat univoc în societate şi, până nu demult, chiar şi unii dintre politicienii de la putere erau de părerea că asemenea decizie ar dezbina societatea şi că ar trebui să aşteptăm mai întâi să-şi spună cuvântul organele de anchetă. În ultima perioadă, s-au făcut o mulţime de declaraţii controversate, s-au adus o mulţime de învinuiri, de o parte şi de alta a baricadelor. Iar evenimentele au fost prezentate concomitent şi ca revoltă anticomunistă, şi ca lovitură de stat, şi ca o diversiune organizată de comunişti, şi ca un „protest spontan”, cum se menţiona în cererea prealabilă a organizatorilor manifestaţiei către Primăria Chişinău.

Ar fi cazul să amintim încă o dată declaraţia preşedintelui Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, fost vicepreşedinte PLDM, care afirma, în aprilie curent, că în actuala coaliţie de guvernământ sunt politicieni care cunosc adevărul despre 7 aprilie: „Sunt politicieni care fac astăzi parte din coaliţia majoritară. Ei cunosc exact ce s-a întâmplat pe 7 aprilie 2009 şi ar putea oferi informaţii exacte în acest sens. Sunt personaje active. Calitatea mea de preşedinte al Curţii Constituţionale mă împiedică, la ora actuală, să mă lansez în afirmaţii de genul ăsta deoarece vizează majoritatea parlamentară, figuri politice care în prezent sunt active şi foarte prezente în viaţa publică”. Ce l-a împiedicat pe Tănase să spună adevărul până a ajunge la CC, este o altă chestiune.

Un alt fost liberal-democrat, Mihai Godea, opina şi el că modul în care actuala guvernare investighează evenimentele de acum trei ani îl face să creadă că aceasta fie este şantajată, fie unii dintre cei care se află la putere au fost complici la eveniment.

Prin urmare, înşişi politicienii care au participat la respectivele acţiuni demontează mitul revoluţiei anticomuniste. Şi dacă demontăm miturile, cu ce rămânem? Asta, de fapt, şi explică graba cu care se încearcă aducerea evenimentelor din aprilie 2009 la rang de simbol. Pentru că simbolurile sunt intangibile. Dar ce facem cu toate declaraţiile, suspiciunile şi învinuirile? Ce facem cu actele de vandalism comise, cu edificiile distruse de manifestanţi, cu tineri minţiţi şi manipulaţi? Adică, ne întrebăm, ce vom comemora şi cui îi vom înălţa monument?