Terminasem clasa I. O parte a vacanţei de vară o petreceam la bunicul din Bălţi. Era economicos peste măsură. Ca să nu zic zgârcit. Pentru a mânca îngheţată, mă punea la muncă. Într-o duminică de iarmaroc, m-a luat cu căruţa la talciocul de la marginea oraşului. Ajungând acolo, am văzut o puzderie de cai deshămaţi.

Bunicul mi-a dat o căldare, poruncindu-mi să adun baligă de cal. O căldare plină echivala cât o îngheţată de 10 kopeici. Alde mine mai erau vreo câţiva puştani. Când vreun cal elimina producţia aşteptată, ne repezeam, ca nişte înfometaţi, cu toţii spre ea. Concurenţă aprigă. Un băieţel rusofon m-a izbit, căldarea mi-a sărit hăt colea şi am auzit primul imperativ rusesc în viaţa mea: Пошëл вон, молдаван!

M-am îndreptat plângând spre bunicul. Acela, calm, mă probozea: Nu sclifosi. Sunt bătrân. Degrabă o să mor. Taică-tău, la fel, va muri înaintea ta. Cine te va apăra atunci? Uită-te la băieţelul cela, e de-o seamă cu tine. Izbeşte-l şi tu, nu buhăi. Hai du-te, eu o să privesc de aici, de lângă căruţă. M-am dus. Scenariul s-a repetat. Cu o singură completare. O bleandă, ca ripostă, din partea mea. Astfel, s-a instalat un consens internaţionalist între toţi strângătorii de baligă.

De fiecare dată când în republică se produce o fricţiune cu ambalaj interetnic, volens-nolens, văd caii din copilărie băligându-se la talciocul din Bălţi. Ultima oară această imagine mi-a reapărut în memorie la 5 august curent, când Mişcarea „Acţiunea-2012” a organizat un marş unionist la Bălţi, oraş aproape natal în biografia mea. Şi cu toate că a doua zi urbea arăta calmă şi paşnică, ca şi cum nimic nu se întâmplase în ajun, impresiile macabre mă obsedează până azi. Mă simt umilit şi plin de ură. Mi-i dor de inventatorul Kalaşnikov. Îndeosebi, de automatul lui. Aşa e situaţia: başkanul Mihail Formuzal şi săritul de pe fix Viktor Şelin – cu dorurile lor specifice, eu – cu ale mele. Pe Garbuz, ca să nu pierd timpul în discuţii sterile şi pentru că a confundat sensul cuvântului patriot cu cel al mankurtului potlogar, îl dau pe mâna lui Vlad Ţepeş. Domnitorul, din câte ţin minte, nu irosea vremea aiurea în pălăvrăgeli despre drepturile... trădătorilor.

Un sfat briliantin pentru organizatorii marşului. La Bălţi nu se cuvine să intervii în formă embrionară: vreo 150 de suflete  să fie păzite de 650 de poliţişti. La Bălţi se vine cu calitate, dar, mai ales, cu cantitate. Cel puţin 4-5 mii de participanţi. O mie dintre ei – în mod obligatoriu – trebuie s-o constituie flăcăii cu spete late. Pentru orice eventualitate.
Aşa solicită capriciile tuturor revoluţiilor. Florile, lăsaţi-le la Chişinău. Că doar nu veniţi la randevu cu domnişoare. A arunca bucheţele spre haimanalele care te bombardează cu ouă şi pietre reprezintă un gest nătăfleţ, naiv, plin de slăbiciune, poate simetric mentalităţii de la grădiniţa de copii.

În Bălţi locuiesc 50 de procente de moldoveni şi 2 de români. Numeric, naţionalii s-au înmulţit comparativ cu epoca sovietică. Efectul – nul. Majoritatea absolută s-a născut cu demnitatea naţională topită în cerneala din buletinele de identitate. De altfel, ca şi localităţile cu populaţie autohtonă. Norocul acestora că nu convieţuiesc cu rusolingvii. Pretutindeni s-ar crea o situaţie similară celei de la Bălţi. Pe supărăcioşi şi sceptici, pentru a-i convinge, îi poftesc în toate şcolile, inclusiv liceele, de limbă română din Bălţi. Plimbaţi-vă prin curte în timpul recreaţiilor şi, cu siguranţă, o să credeţi că aţi greşit adresa, nimerind în şcolile ruse. Chişinăul, de asemenea, la capitolul respectiv nu serveşte de exemplu.

Am observat şi unele acte de curaj efemer. Pe ici-colo, câte un ins-doi de vârsta a treia se lansau voiniceşte spre gloata şovină, încercând să polemizeze înfierbântaţi. Erau bruscaţi dur şi apoi... salvaţi de poliţie. Printre ei, nicin individ de vârsta studenţiei.

S-a spart capul telejurnalistei Victoria Ocară. S-au spart şi alte capete, dar fiindcă stăpânii lor sunt persoane simple, ele au rămas victime anonime. Nu cumva aşteptaţi reacţii implementate? Vai de mine, pe sol basarabean toate delincvenţele se evaporă în sălile justiţiei. Trăim bine, ca în poveştile arabe: în Bagdad pururea e linişte.

Scriu acest material când evenimentele de la Bălţi, consumate, sunt aproape uitate de publicul larg. Avem o istorie compusă parcă din fulgere. Faptele noastre apar şi dispar ca trăsnetul din amintire. Dacă participanţii la marşul unionist s-ar aventura să revină aici în acelaşi număr, sunt sigur că la Chişinău nu se întorc teferi. Pe o habă de vreme vor deveni pacienţii spitalelor bălţene. Nereuşita marşului de la Bălţi a căzut ca o bilă neagră pe cauza românismului în ansamblu.

Graţie faptului că săptămânalul nostru s-a aflat în vacanţă, am avut posibilitatea să citesc aproape toate articolele consacrate evenimentelor de la 5 august. În fiecare depistezi o părticică de adevăr, dar, parcă intenţionat, se evită proiectarea adevărului integral. Fireşte, contramanifestanţii s-au comportat obraznic, iar pe adepţii lui Garbuz îi confundai cu nişte recidivişti din penitenciarele Rusiei. Spectatorii de pe trotuare, realmente – suporteri ai protestatarilor şovini, aşteptau un gol în poarta adversarilor unionişti. În final, s-au împrăştiat satisfăcuţi pe la casele cui îi are: echipele lor au repurtat victorie.

Citesc într-un interviu de rezonanţă că Bălţiul este problema comuniştilor, nu a unioniştilor. Din punct de vedere gramatical, e corect. Esenţa problemei e alta. Bălţiul reprezintă rezultanta slăbiciunii statului Republica Moldova şi a ticăloasei noastre şcoli. Când pe cântar se pune valoarea identitară a unei naţiuni, expresiile diplomatice sunt de prisos.

Auzi arareori vorbindu-se de necesitatea integrării minoritarilor. Mai simplu spus, aceştia să devină moldoveni, toţi vorbitori de limbă română. În realitate se întâmplă invers: majoritarii se integrează cu succes în minorităţi. Adică procesul de rusificare continuă. Superioritatea în acţiunile de stradă aparţine minoritarilor. Inclusiv în capitală. Şi aici contramanifestanţii alolingvi sunt mai numeroşi decât manifestanţii naţionali.

În naivitatea mea, visam că în dimineaţa zilei de 5 august, dinspre Glodeni, vor intra triumfal în Bălţi vreo mie de unionişti. Altă mie va veni din Făleşti. Iar din Floreşti, patria Preşedinţilor Republicii Moldova, n-ar strica să pătrundă în oraş circa două mii de români. În care oare, mă întreb, gaură neagră a istoriei s-a ascuns anul 1989?

Păcat, a murit bunicul. Să fi trăit acum, pleca la manifestaţie cu tot cu căruţă şi iapă. Ce să faci? Dacă viii se comportă ca morţii, măcar răposaţii reînviaţi, tragem nădejde, vor riposta adecvat. Salut!