Şansa Moldovei, dar nu a Moldovei criminale, abjecte şi corupte, ci a Moldovei omeneşti, morale şi chinuite poate fi: o voinţă politică fermă („despotul luminat”), sau un control european strict („prinţul străin”), sau instituirea stării excepţionale („armata”), dar însoţite toate de mulţi, foarte mulţi bani (pentru răscumpărarea ţării de la stăpânii criminali).

Lamentându-ne neîncetat (scriind, vorbind sau înjurând), fără a fi îndeplinită măcar una din condiţiile de mai sus, nu vom schimba absolut nimic. Singura raţiune de a nu tăcea este păstrarea speranţei, din ce în ce mai iluzorie, într-o Moldovă a omeniei.

Leonid Brejnev, lider al Uniunii Sovietice între 1964 şi 1982, rămâne exemplul tipic al conducătorului păstrat în funcţie de către anturajul decident în scopul menţinerii propriilor interese, în pofida incapacităţii fizice şi psihice a acestuia din ultimii ani ai vieţii.

Vladimir Voronin este păstrat astăzi în funcţia de preşedinte al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, de cercul conducător, pentru menţinerea unităţii partidului, ponderii sale electorale, sferelor de influenţă economică etc.

Însă, mai mult decât Brejnev, Voronin chiar el insistă să rămână liderul unic al formaţiunii pe care a creat-o începând cu 1993. Că o face conştient de soarta incertă a partidului, după eventuala sa retragere, sau precaut cu propria-i soartă odată „detronat”, sau că o face inconştient, din inerţie birocratică sovietică, este greu de spus.

Ceea ce este sigur, e că V. Voronin va continua să-şi conducă partidul şi în următorii anii. (Camarila jubilează!)

Premisele sunt cât se poate de evidente:

    gruparea economică grupată în jurul familiei, fostă prezidenţială, nu va putea ţine piept altor grupări economice din jurul altor „familii”, decât cu susţinerea politică pe care o poate furniza PCRM-ul, avându-l pe Voronin în frunte;
    un alt lider, care să asigure un rezultat electoral suficient pentru manevre politice „de forţă”, nu există printre potenţialii succesori;
    unitatea partidului depinde în mod organic de rămânerea sau retragerea comunistului prim şi de capacitatea lui de a reacţiona raţional la actuala realitate politică.

Acest ultim aspect este tot mai pronunţat începând cu pierderea prostească a puterii în 2009.

Retragerile din partid ale masei de rând, amorfe, dar categoric frustrate, au culminat cu ieşirile „marcante” ale unor foşti comunişti înrăiţi (Lupu, Ţurcan, Greceanâi, Dodon), frustraţi într-o şi mai mare măsură.

Or, renunţarea lui Voronin la scena politică, va accelera acest „exod”, lucru ce va duce într-un final la developarea în cadrul PCRM-ului a unei osaturi radical-oligarhice, dar care şi ea, la rându-i, va fi sortită dezbinării între clanul economic al lui Reidman, Babenco şi Tkaciuk şi „orientarea” populistă a lui Muntean, Ceban şi poate Petrenco.

În aceste condiţii, Vladimir Voronin va risca, cu siguranţă, să spulbere puţinele aprecieri pozitive care îi mai sunt acordate, de dragul salvării viitorului „luminos” al partidului.

Viitor care obligatoriu va duce la un sfârşit. Că vrea fostul preşedinte al ţării, ori că nu vrea.

Cele două şanse ratate copilăreşte, M. Lupu şi I. Dodon, chiar dacă nu excelează nici ei, rămân categoric mult peste nivelul oricăruia dintre prezidenţiabilii succesori.

Vehicularea numelui lui Iurie Muntean, considerat cel mai probabil „moştenitor al coroanei”, este, după ilaritatea provocată instantaneu, de-a dreptul tristă.

Căci, ce să aştepţi de la un partid în fruntea căruia ar sta individul respectiv?

Căci prostia în care se complace Vladimir Voronin, are nevoie de nişte însuşiri pentru a fi percepută ca firească, însuşiri pe care Iu. Muntean nu le are.

Cazul acestuia e cu atât mai interesant cu cât, indivizi ca Petrenco, de exemplu, tind să se dea mai elevaţi decât sunt, pe când Muntean, din contra, pare să insiste pe mimarea unui regres intelectual şi comportamental.

Poate consideră că imitarea şefului îi va spori şansele?… Sau că refuzul şefului de a-l „unge” pe Marian Lupu, s-a datorat calităţilor „intelectuale” ale respectivului?… Cu atât mai mult – e nepotrivit pentru conducerea unui partid!

Specificul PCRM-ului, care-l delimitează net de ceilalţi actori politici din Moldova, este următorul: partidul este unul rusesc prin definiţie, însă îşi promovează politica pe seama susţinerii acordate de moldoveni („etnici”).

Iar susţinerea respectivă poate fi perpetuată în primul rând având un moldovean în frunte.

Şi deoarece „nepoţelul” Sîrbu, relativ mai judicios, mai are de crescut, singura variantă rămâne Muntean. De-aici şi problematica deciziei pe care ar trebui s-o ia V. Voronin în privinţa succesorului.

(În ce-l priveşte pe Voronin însuşi, cu numele său rusesc, situaţia e oarecum mai specială. Chiar de se ascunde cauza însuşirii acestui nume, chiar de se vorbeşte oficial doar de linia maternă, înaintaşii cerţi ai lui Voronin, cel puţin din partea mamei sunt de origine română, lucru suficient ca să nu i se şteargă complet caracterul de moldovean, nici căsătorindu-se cu o ucraineancă, nici altfel. Cu atât mai elocvent e cazul fiului Oleg, care deşi Voronin şi el, poate fi cu greu considerat „etnic” moldovean.)

Comuniştii au afirmat anterior că renunţarea la denumirea de „comunişti” ar priva partidul de 15% de voturi, însă adevărul şi mai „dureros” e că retragerea lui Voronin din partid ar însemna pierderea aproape a tuturor celor 40% de voturi.

Dilema care stă în faţa lui Vladimir Voronin, dar şi a anturajului său cu vederi mai de perspectivă, este cât se poate de clasică: sau se retrage din fruntea partidului, cauzând astfel pierderea electoratului, sau rămâne în fruntea partidului, neoferind şansa manifestării unui nou lider, cauzând la fel, într-un final, pierderea electoratului.

Dilemă valabilă doar în situaţia în care Voronin nu e un ahtiat maniacal de putere.

Deşi satisfacţia vizibilă pe care a manifestat-o, ori de câte ori se pomenea cocoţat, în urma alegerilor parlamentare din 2009 şi 2010, în prezidiul Parlamentului, nu este deloc rezultatul „grijei faţă de popor”.

Însă nu e Voronin singurul care nu poate „lăsa” puterea, acest lucru fiind o trăsătură specifică a „democraţiilor” est-europene.

Cu toate astea, chiar de a greşit continuu după plecarea de la guvernare, V. Voronin mai poate să dea dovadă de maturitate şi să ia exemplu de la alt „dăinuitor” politic – Diacov, care îşi poate demonstra în continuare „înţelepciunea politică” nefiind preşedinte de partid.

Zic „poate să dea dovadă de maturitate”, fiindcă prestaţia infectă pe care a avut-o Voronin în emisiunea „În profunzime” din 28 mai 2012 a Lorenei Bogza, nu poate fi deloc considerată „matură”…


Voronin este în definitiv reprezentarea perfectă, „intelectual” şi „moralizator”, a întregului său partid şi, ce e de-a dreptul regretabil, a electoratului său fidel.

În concluzie, că va rămâne în fruntea partidului fiind „înduplecat” de membrii „simpli”, că va rămâne în fruntea partidului din îndemnuri lăuntrice, fie ele nobile sau meschine, sau că va rămâne în fruntea partidului din alte cauze, consecinţa va fi aceeaşi: partidul se îndreaptă spre un sfârşit ruşinos.

„Как быть”, tovarăş general sovietic de miliţie, de 18 ani unicul preşedinte al partidului?