Publicul nu mai vrea să taxeze mârlănia politică

În guvernarea anterioară, propaganda a acţionat brutal, fără milă şi fără excepţii. Discursul politic a fost redus la nebunia unui singur om. Arta dezbaterii a rămas un vis frumos la care numai cei mai aprigi optimişti mai puteau spera.

Dar, într-un final, după o îndelungată şi înfrigurată aşteptare, căderea comunismului a binecuvântat societatea  noastră cu libertatea de exprimare, acel drept de care, în general, oamenii liberi se bucură mai ales atunci când nu este pervertit de ură, rea-credinţă sau expresii adunate de la periferia vocabularului.

Şi politicienii s-au bucurat şi au beneficiat de absenţa limitelor libertăţii de exprimare. Încet-încet au început să fie inventivi, să aibă curaj, să peroreze. În timp, actul politic nu a scăpat de capcana mediatizării excesive, aşa că uşor-uşor politica făcută la televizor a devenit, în primul rând, o componentă importantă a acţiunii politice a partidelor.

Politica de televiziune, care utilizează în mod intens comunicarea publică şi politică, a devenit o necesitate în cariera mai scurtă sau mai lungă a politicienilor de toate tipurile. Imaginea publică, pusă la loc de cinste, este, pentru mulţi dintre ei, mai presus decât orice. Ambalajul este obligatoriu.
Politicienii tind să facă abuz de „arta de a avea întotdeauna dreptate”. Titlul cărţii neterminate a lui Arthur Schopenhauer pare să fie ceea ce astăzi politicienii moldoveni experimentează. Aflarea adevărului obiectiv nu mai este o prioritate, căci a fost înlocuită cu necesitatea internă de a repurta victorii cu orice preţ. Până la urmă cum mai poate fi aflat adevărul obiectiv în aceste timpuri în care ne scăldăm într-o mare de informaţii relativ verificate?

Odată cu libertatea de exprimare s-a născut şi degradarea discursului politic. Alterarea adevărului şi impunerea propriei păreri în ciuda adevărului obiectiv, promovarea excesivă a formei în detrimentul fondului, precum şi  utilizarea în exces a unor cuvinte de la periferia vocabularului, toate întregesc puzzle-ul patologiei.

Discursul politic, modalitatea prin care oamenii politici fie îşi transmit mesajele cu scopul de a persuada electoratul, fie comunică diferite decizii politice luate sau se raportează la adversari, diferă în funcţie de educaţie, scop sau intenţie. Deşi am vrea să credem că educaţia unui politician asigură un discurs politic nealterat, realitatea ne contrazice cu destulă uşurinţă.

Perversitatea se menţine atunci când politicianul foloseşte în mod conştient o expresie mizerabilă. El ştie că vulgaritatea are adepţi şi fani. Recurge la abandonarea unui cod de conduită pentru o mână de voturi.  Scopul electoral este atins în mod machiavelic.
 Căci dacă scopul ultim al politicii este binele, atunci limbajul şi discursul politic ar trebui să fie mijloace.

Nu mai există culoare politică predominantă atunci când analizăm mitocănia discursului politic. Nimeni nu se mai fereşte, căci nu mai există cenzori. Publicul este apatic şi înglodat în datorii. Nu-i mai arde să taxeze, nici măcar prin vot, mârlănia politică. Dacă vulgarităţii i se răspunde cu vulgaritate, înseamnă că nu mai există alternativă, iar tolerarea continuă a unor excepţii va însemna, în curând, normalitate.