Mesteacănul lui Vlad Filat sau Călinul lui Igor Dodon

De cum treci Prutul dincoace, un tanc îşi scoate ţeava dintre mesteceni pe un deal de la Leuşeni, ţintind în sus, parcă l-ar ameninţa pe Dumnezeu. Peisajul se schimbă şi el. Ai impresia că Siberia începe de la Prut: mesteceni, brazi, pini, zade, călini, scoruşi... doar urşii polari lipsesc, ca peisajul să fie complet. Cei care s-au mutat de dincolo de Ural la noi au făcut totul pentru a se simţi ca acasă şi acasă la noi.

De-o parte şi de alta a drumului ce duce de la Leuşeni la Chişinău, vezi pâlcuri de mesteceni piperniciţi, de pini cu vârfurile uscate de arşiţă, de brazi fulgeraţi, de scoruşi neajutoraţi.

N-am nimic împotriva acestor arbori. Ei n-au nicio vină. Sunt foarte frumoşi, dar – în alt peisaj, la Reazan sau la Tambov.

Ei au fost folosiţi nu doar ca o modalitate de schimbare a decorului, ci şi ca una de a-l face pe basarabean să se deprindă, de cum iese din ogradă, cu Siberia.

În faţa clădirii Parlamentului, pe timpul când acolo îşi avea sediul c.c. al p.c.M., a fost plantat un pâlc de brazi argintii, ca să le amintească basarabenilor de Polul Nord: aceştia mai emană şi astăzi frig şi în plină vară.

Ucrainenii au refuzat în ultimele două decenii să planteze mesteceni în pădurile lor. De ce? „Rusul, cum vede un mesteacăn, îl îmbrăţişează şi zice: „Oh, Rodina” („Ah, Patria”), mi-a spus un pădurar.

El îşi poartă „rodina” cu sine prin lume. Cum se opreşte din periplul său de pe glob, cum plantează şi un mesteacăn-doi sub geamul casei construite de el sau confiscate de la alţii.

În Rusia n-o să facă niciodată acest lucru. Aici însă – da!

Plantând arborii dragi, îţi va dovedi cât de mult îşi iubeşte patria pe care a abandonat-o.

Rusul, pentru a fi patriot, trebuie să-şi părăsească mai întâi Rusia, ca s-o poată iubi din alte ţări. Zgomotos, sentimental, cu multă vodcă şi cu mult patos!

El nu-şi va iubi niciodată Rusia în Rusia, aşa cum îşi va iubi-o în Moldova (unde, dacă va apărea o ocazie prielnică, îşi va încropi şi un stătuleţ, „o Rusie în miniatură”, cum a făcut-o dincolo de Nistru), în altă republică sau în altă ţară (am fost surprins să aflu că una dintre cele mai mari publicaţii din Frankfurt se intitulează „Russkaia Ghermania” – „Germania rusească”, cu alte cuvinte, s-au pus şi acolo pe treabă).
În Rusia el nu simte necesitatea să înveţe o altă limbă, să fie obraznic, nerespectuos cu alţii alde el, să o facă pe şeful. Acolo, dar numai acolo, rusul e cel adevărat, demn de respect şi de cinste.

De ce treci peste rând?! l-am întrebat pe un individ la un notariat de pe strada Şciusev.
A ia russkii! („Dar eu sunt rus!”), mi-a răspuns el senin, parcă şi-ar fi prezentat o carte de vizită.

Dintr-aceştia te vor convinge şi pe tine să plantezi un brad, un călin sau un mesteacăn în curtea ta.

Şi să serbezi şi tu cu el la 23 februarie „den’ zaşcitnika otecestva” („Ziua apărătorului patriei”).

E o zi pe care el o sărbătoreşte doar în afara patriei native. (Ruşii din Rusia nu mai aniversează de mult Ziua Armatei Sovietice.)

Apoi te va pune să agăţi de antena maşinii tale panglica numită „a sfântului Gheorghe”, care nu e decât a nesfântului Stalin.

Majoritatea celora care au prins-o şi o poartă încă, la peste 2 luni de la 9 mai, sunt moldoveni, urmaşii celor deportaţi în Siberia şi Kazahstan, ucişi la Ivdel, omorâţi în foametea organizată în 1946-’47 chiar de către cei omagiaţi. (Zicem „organizată de către puterea sovietică”, pentru că în 1946-’47 a fost secetă şi în Ucraina şi în Moldova de peste Prut, dar acolo n-a murit nimeni de foame, iar în spaţiul dintre Prut şi Nistru au pierit peste 250 000 (două sute cincizeci de mii!) de persoane, mai mult decât în cele două războaie mondiale din celălalt secol).

Ne lipseşte elementara demnitate umană. Că până la conştiinţa naţională este mult.

În douăzeci de ani de independenţă, în Ziua Înverzirii Plaiului, conducătorii republicii noastre ies să planteze... mesteceni şi brazi.

Cam în aceleaşi parcuri. De ce? Pentru că aceştia sunt arbori pretenţioşi: ca să se prindă şi să crească, au nevoie de multă umezeală în sol şi de o climă ceva mai răcoroasă...

Dar şefii noştri nu se lasă: în primăvara viitoare ei vor veni din nou, cu alţi mesteceni, şi cu alţi brazi, şi cu alţi călini, pe care îi vor sădi în aceleaşi gropi de anul trecut în locul vărguţelor uscate...

Iar în pădurile noastre cresc atâţia arbori frumoşi: tei, arţari, fagi, plopi, jugaştri, salcâmi, ulmi, stejari...

Aceştia din urmă ajung până la 700-800 de ani. Exemple ar fi Stejarul lui Ştefan cel Mare de la Căpriana, Stejarul lui Ştefan cel Mare de la Cobâlnea, Stejarul lui Ştefan cel Mare de la Orhei (la a cărui rădăcină pădurarii alogeni de până la 1989 au plantat un pâlc de mesteceni), care numără peste 600 de ani.

V-aţi imagina Mesteacănul lui Vlad Filat sau Călinul lui Igor Dodon, despre care s-ar vorbi peste 600 de ani?! Eu unul – nu.