Argumentele bazate pe art. 31 din Constituţie sunt tratate cu indiferenţă de opozanţii integrării tuturor minorităţilor şi acordării unei acoperiri legislative pentru toată populaţia, indiferent de cultul religios practicat sau de caracteristica orientării sexuale. O parte din vină pentru această nepăsare o poartă chiar politicienii, care au profanat de nenumărate ori legea supremă, transformând-o într-un obiect derizoriu, expus unor manipulări grave şi frecvente.

 

Tot pentru că nu se respectă Constituţia de către guvernanţi nu avem ales nici preşedintele ţării, iar partidele încearcă să evite alegerile anticipate mergând la tot felul de “cârdăşii” cu Biserica. Paradoxal, dar această amiciţie cu Biserica creştin ortodoxă reacţionară, este prezentată europenilor drept o necesitate vitală fără de care electoratul s-ar putea îndrepta din nou spre comuniştii “tradiţionalişti” şi pro-ruşi. Adică, în loc să-şi demonstreze superioritatea şi aderenţa necondiţionată la setul de valori europene exhaustiv, guvernanţii noştri deghizaţi în liberali şi pro-europeni merg la compromisuri inacceptabile cu “instituţia religioasă”. După abandonarea legii anti-discriminare şi intenţia de a cataloga legea cultelor drept „rebut”, mai urmează ca puterea să accepte în final reanimarea iniţiativei privind “studierea religiei” în şcoli, eşuată anul trecut. Şi tot pentru a nu da electoratul pe mâna PCRM-ului revanşist, liberal-democraţii ar putea accepta şi alte cerinţe ce lovesc în drepturile şi libertăţile omului.

 

Unii le dau crezare celor din AIE-2, tolerându-le repetatele trădări faţă de valorile pe care europenii cu insistenţă vor să le educe moldovenilor nostalgici în proporţie de peste 50% pentru Uniunea Sovietică. Susţinătorii acţiunilor confuze şi ofensive întreprinse de coaliţia de guvernare faţă de principiile euro-conforme sunt chiar numeroşi membri ai societăţii civile şi ai breslei media, pe care instituţiile europene îi cheamă necontenit să contribuie la democratizarea moldovenilor “restanţieri” la capitolul drepturile general umane. În acest context, logic se iscă întrebarea în ce şi în cine investeşte Uniunea Europeană -  în politicieni ipocriţi şi fără „verticalitate”, şi în reprezentanţi ai societăţii civile, care tacit acceptă atacurile Bisericii şi impotenţa forţelor politice înfricoşate de idea pierderii puterii în favoarea comuniştilor.

 

Rămâne sub semnul întrebării originea loialităţii oficialilor europeni (Filat) faţă de Biserică şi “concubinajul” decizional pe care aceştia îl exersează la simpla schimbare de mină sau mişcare din deget a exponenţilor religioşi. Filat acceptă jocul religioşilor pentru a preveni o catastrofă electorală sau, totuşi, la fel ca şi Ghimpu sau Lupu, el este intolerant faţă de homosexuali şi respectiv faţă de musulmani? Ce primează în acest raport de influenţe – fobiile politicienilor sau raţionamentele lor electorale şi politice. Apariţiile lor publice şi simplitatea cu care ei cedează terenul în faţa “cruciaţilor creştini ortodocşi” arată că de fapt clasa politică rămâne în continuare mai complexată decât mulţi cetăţeni ai R. Moldova.

 

Tragismul aceste situaţii constă în faptul că în comun cu politicienii “homo/xeno/fobi” şi asociaţiile obşteşti care promovează integrarea europeană sau alte valori nu iau atitudine fermă, discreditându-şi calificativul de promotori ai interesului public general. Evitând să depună eforturi considerabile, aceştia apelează la principiile invocate de Uniunea Europeană în raporturile sale cu ţările partenere cu aspiraţii europene – „condiţionalitate”, „mai mult pentru mai mult”, incluse în tot felul de programe de vecinătate europeană.

 

În loc să facă presiuni asupra opiniei publice avansând în ierarhia actorilor din stat, aceşti membri ai societăţii civile îşi concentrează acţiunile pe “incitarea” europenilor, pentru a forţa medierea lor. Ca rezultat al acestei pasivităţi publice a societăţii civile în întregime (cu excepţia organizaţiilor implicate în Coaliţia Antidiscriminare şi altor grupări active în domeniul drepturilor omului) şi a activităţii lor “din culise” cu nuanţe de advocacy discreţionar şi discret în joc s-a implicat şeful Delegaţiei UE la Chişinău, Dirk Schuebel. Finalmente, ecoul critic al Bruxellui a răsunat în spaţiul mediatic moldovenesc.

 

Pe lângă oportunitatea de a-şi restabili imaginea puţin şifonată după “incidentul” politico-diplomatico-electoral cu Dodon, şeful misiunii UE, Dirk Schuebel a avut posibilitatea pentru prima dată să articuleze mesaje mai severe către autorităţile naţionale totalmente relaxate şi dezaxate de angajamentele asumate anterior şi încălcate în cel mai iresponsabil mod în prezent.

 

Din mesajul oficialului european desprindem concluzia că Moldova trebuie să fie un teritoriu prietenos drepturilor omului, descătuşat de prejudecăţi alimentate în continuare de indolenţa guvernanţilor, precum şi „incultura” ideatică şi deficitul valoric al populaţiei. Aceasta este o condiţie indiscutabilă pentru a reuşi o integrare europeană armonioasă, iar dacă nu va fi respectată atunci nici zare de regim liber de vize cu europenii sau acord de asociere semnat în timp apropiat. Totodată, alarma trasă de Schuebel trebuie să fie recepţionată şi de societatea civilă lenevită şi încrucişată în multe cazuri cu clasa politică. Dacă deşteptarea nu va avea loc, atunci se va adeveri “ficţiunea” că Moldova poate fi  “poveste de succese” în Parteneriatul Estic.

 

Anihilarea unor asemenea riscuri poate fi obţinută numai dacă  vor fi stabilite “parteneriate de democratizare” la nivelul clasei politice moldoveneşti, prin intermediul partidelor politice europene cu influenţă în RM, cu scopul încetăţenirii unor comportamente adecvate reformelor rezultate din “euro-integrare”. Niciun pas înainte nu este posibil cât timp politicienii nu vor conştientiza că “angajamentele europene” sunt mai benefice şi strategic importante pentru societate decât “cârdăşiile” cu Biserica în schimbul unor dividende electorale şi politice iluzive.

0