Toată copilăria m-a urmărit imaginea unei mâini fără două degete. Era mâna bunicului meu, Ion, care, atunci când a aflat că trebuie să plece pe front, a pus mâna pe o buturugă, a luat toporişca şi a lovit fără să clipească. Avea 13 copii de hrănit, iar ei, comuniştii, oamenii de la putere, politicienii vroiau să-l trimită “la împuşcat oameni”. A decis să se mutileze cu mâna lui, dar să stea lângă familie, decât să-l ologească alţii mai rău, iar copiii să-i moară de foame. A rămas acasă. Se pare că statul avea nevoie de ucigaşi cu mâna întreagă. Aprig a mai fost bunicul Ion. Armata Sovietică pierduse un soldat dur.

Fratele bunicului, Dănilă, a fost mai puţin norocos. N-avea familie şi nici curaj să-şi căsăpească mâna. Aşa că l-au luat pe front. A trăit toate ororile unei mizerii umane: războiul al doilea mondial. O conflagraţie pe care nişte nenorociţi de politicieni s-au gândit să-l numească Sfânt. Ce-o fi sfânt în uciderea oamenilor? Probabil asta s-a întrebat şi fratele bunicului meu. Deşi era în prima linie, a evitat cât se putea să omoare oameni. “Mulţi dintre nemţi erau nişte copchii. Cum să-i ucid? Împuşcam şi eu, este adevărat, dar tot timpul ocheam alături”, obişnuia să spună Dănilă, fratele mai mic al bunicului.

De altfel, istoria celor doi a ajuns la mine muuuult mai târziu. Între timp, puterea sovietică era pe ducă, aşa că nu exista pericolul de a fi declarat duşman al poporului doar pentru că doreai să-ţi aperi familia şi că aveai sentimente umane. Poate din cauza celor doi fraţi, Ion şi Dănilă, n-am putut niciodată să mă bucur de 9 mai. N-am înţeles niciodată sărbătoarea asta. Nu există nicio feerie, oameni buni. Poate doar să celebrăm, dar nu să sărbătorim un masacru. Pur şi simplu nu trebuie să uităm că nişte politicieni demenţi, care au ajuns să conducă popoare, au omorât milioane de oameni. Desigur, au fost încurajaţi tacit de alţi politicieni şi alte ţări, care probabil cred că nu au nicio vină. M-am luat cu vorba: deci, trebuie să ţinem minte ca să nu existe riscul repetării greşelilor. Asta este important. Restu’i campanie electorală…

În al doilea război mondial nu a câştigat nimeni, toţi am pierdut. În zadar ne spun politicienii din prezent că oamenii şi-au dat viaţa pentru ca noi să o ducem bine. Prostii. Săracii soldaţi au murit pentru a satisface nişte ambiţii bolnave. Ambiţiile lui Hitler, Stalin, dar şi ale claselor politice din SUA, Anglia, Franţa, care prin pasivitate au încurajat ambele regimuri totalitare. Ni se mai spune: dacă ar fi câştigat Hitler ar fi fost vai ş’amar de steaua noastră! Nu ştiu, nu sunt matematician al istoriei ca s-o rescriu. Ştiu doar că Stalin a omorât sute de mii de oameni imediat după război, iar Imperiul Sovietic a distrus câteva generaţii de oameni. De altfel, dacă citesc forumurile din .md văd că URSS încă mai face victime. Aşadar, moldoveni, felicitarea “Cu 9 mai!” este greşită. Nu doar nu lingvistic, ci şi uman. Corect ar fi: “condoleanţe cu ocazia zilei de 9 mai, omenire!”