Anul 2011 este un an în care vor fi semnate două contracte energetice foarte importante pentru economia Republicii Moldova. Analizând modul de  negociere a ultimelor contracte, constatăm că nu e atât de simplu să negociezi un contract avantajos în faţa unui gigant de talia Gazprom-ului, dar cu mai multă consecvenţă şi un pic de verticalitate rezultatele puteau fi altele, fapt confirmat cel puţin de alţi clienţi europeni ai Gazprom-ului.

Urmărind modul în care decurg negocierile contractelor energetice ale RM cu Gazpromul şi Moldavskaia GRES, constat că presa este destul de angajată în acest proces, scrie expertul Ion Muntean pe blogul său.

În ultima vreme apar tot mai multe ştiri legate de Gazprom, Moldovagaz, Ministerul Economiei, etc. care, doar după titlu, dau de înţeles că Gazprom-ul pregăteşte terenul pentru negocierile viitorului contract, de cealaltă parte reprezentanţii de la Ministerul Economiei de la Chişinău declară neobosit că se duc negocieri intense, rezultatul fiind deloc promiţător. Unul din articolele care m-au uimit a fost Moscova şi Chişinău au convenit că negocierile privind livrarea de gaz rusesc în Moldova vor fi efectuate de “Gazprom” şi “Moldovagaz”, şi nu de guvernele celor două ţări. Să fi obosit guvernul de la Chişinău de negocieri, sau s-a resemnat urmărind rezultatele anterioare?

Cu toate că iniţial pare cam stranie această schimbare, există şi aici cel puţin o explicaţie. În cadrul unei emisiuni de la un post TV local, la începutul lunii februarie, viceprim-ministrul Valeriu Lazăr, ministru al Economiei a declarat că „…guvernul îşi propune ca toate gazoductele construite în perioada guvernării comuniste din bani publici să fie evaluate şi apoi capitalizate/ convertite în contul datoriilor istorice ale RM faţă de Gazprom…”.

Pe lângă faptul că la acea emisiune Dnul Lazăr s-a manifestat mai mult ca un avocat al Moldovagaz decât un reprezentant al intereselor poporului, prin această iniţiativă  dă de înţeles că guvernarea de la Chişinău nu găseşte alte soluţii cu excepţia celei tradiţionale care este „folosită” de la ’90 încoace şi continuă să slujească intereselor unui monopolist străin. Ar fi poate o soluţie acceptabilă dacă aceasta ar permite stingerea integrală a datoriilor dar după cum a menţionat şi Domnia sa „…se vor stinge doar o parte din datorii…”, adică problema rămâne nesoluţionată. Aici lucrurile devin clare, cineva mai adjudecă o parte din infrastructura gazieră naţională iar guvernul, mai exact ministerul Economiei care mai are şi doi reprezentanţi în consiliul de administrare al S.A. Moldovagaz, încearcă să scape de o penalitatea politică atunci când se va semna un nou contract.

Mai curând un alt articol Se scumpeşte şi lumina? şi aici ministrul Economiei consolează consumatorii din Republica Moldova „… În opinia lui Valeriu Lazăr, compania Union Fenosa are motive serioase de a majora tarifele la energia electrică începând cu 1 aprilie curent…” Motivul scumpirii fiind expirarea contractului de livrare a curentului electric de la Centrala Moldavskaia GRES din Cuciurgan. Nu neg faptul că nu ar fi justificată economic această mărire de preţ, dar deranjează maniera de abordare a subiectului, consumatorul este pus practic în faţa faptului împlinit şi nu este informat despre eforturile negociatorilor, care este cauza reală a scumpirilor, pentru a pregăti opinia publică. Asta este realitatea, nu s-a muncit suficient pentru a avea sursele proprii de energie şi suntem nevoiţi să ne conformăm tendinţelor pieţelor energetice vecine.  În cazul acestui contract, spre deosebire de cel al gazelor naturale, negocierile puteau fi demarate cu mult timp înainte de expirare, aici existând o alternativă energiei electrice de la Cuciurgan, cea din Ucraina, iar cu o politică energetică mai consecventă la capitolul securitate energetică ar fi fost o alternativă viabilă şi România.

Un nou titlu de ştire care m-a şi amuzat este Ruşii vor să-şi facă depozite de gaze în Transnistria. Ținta acestei ştiri în procesul de negocieri este clară, un artificiu clasic de a face cale altor scopuri. Dar daca luăm în serios această idee, de ce nu ar participa Gazprom-ul la construcţia unor depozite în sudul moldovei unde sunt deja sonde de hidrocarburi şi structura geodezică a zonei permite acest lucru. De fapt, Gazpromul s-a arătat interesat şi în construcţia unor depozite în România dar se pare ca acele intenţii erau legate mai mult de sarcina de a stabili traseul proiectului South Stream, care până la acest moment se arată a fi unul politic doar.

Rusia cere R.Moldova să achite datoriile pentru gazul rusesc aceasta este deja o „noutate” clasică. Datoriile Republici Moldova faţă de Gazprom au fost folosite întotdeauna ca instrument de negociere, acestea fiind o barieră pentru partea moldovenească de a obţine condiţii mai bune la procurarea gazelor. Gazprom-ul are şi a avut toate drepturile şi pârghiile legale de a recupera datoriile care s-au acumulat pe parcursul a mai bine de 7 ani, faptul că nu s-a insistat pe aceasta este o confirmare a celor menţionate mai sus. Datoriile regiunii transnistrene sunt şi ele o barieră ce au un rol nu mai puţin important în diminuarea puterii de negociere a RM. Separarea datoriilor este o problemă care se discută mai mult de patru ani dar mai actuală aceasta a devenit anume atunci când este necesar de a frâna eficacitatea negocierilor. Odată ce Chişinăul nu poate controla instituţiile din partea stângă a Nistrului, iar Tiraspolul negociază direct cu Gazprom-ul trebuie insistat pe separarea oficială a datoriilor acumulate şi recunoaşterea acestora de către toate părţile dar aceasta nu trebuie să fie condiţionată de divizarea întreprinderilor şi cedarea activelor către Gazprom.

Desigur, nu pot fi neglijate rezultatele negocierii taxei de tranzit a gazelor ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova în ţările balcanice de la începutul anului 2011, când taxa de tranzit a crescut cu 0.5$/1000m3 transportaţi la 100km. Dar, poate fi considerată această creştere un indicator de laudă atunci când preţul de procurare sa mărit cu mai mult de 330% taxa de tranzit sa mărit doar cu 20% în ultimii 10 ani? Această majorare are şi ea rolul să în procesul de negocieri, şi anume de a diminua din puterea de negociere doar că aici sursele media se divizează, o parte care apreciază mult creşterea cu 20 % a taxei de tranzit, iar altă parte – mai puţin.