Poate că ceva mai târziu, când ne vom îndepărta puţin de vremurile noastre tulburi, protestele lui Anatol Mătăsaru, însoţit de măgarul său, vrând să ne demonstreze că pe vremea lui Voronin între noţiunile „procuror” şi „porcuror” nu a fost nici o deosebire, vor căpăta formula „Măgarul lui Mătăsaru”, ceea ce va însemna îndârjire pentru adevăr şi dreptate. Se poate întâmpla ca expresia să capete sensuri la fel de bine închegate semantic precum, spre exemplu, frazeologismele: „Sabia lui Damocles” - pentru pericol iminent sau „Călcâiul lui Ahile” - pentru slăbiciunea celui puternic.

Până atunci, însă, cel mai cunoscut clişeu cu îndărătnicul animal în calitate de protagonist este „Măgarul lui Buridan” care exprimă culmea nehotăririi din mare prostie. Spre deosebire de măgarul lui Mătăsaru care există, lucru pe care îl poate confirma chiar şi poliţia moldovenească, măgarul lui Buridan nu a existat în realitate. Povestea acestei expresii, ne lămureşte atotştiutorul portal Google, porneşte de la Jean Buridan, un medic francez care a trăit în secolul XIV la curtea ducilor de Toscana. Portalul ne spune, că Buridan şi-a imaginat urmatoarea experienţă: un măgar flâmand şi însetat este plasat la distanţă egală între o galeată cu apă şi un tain de ovăz.
Neputându-se decide cu ce să înceapă, dând mereu din cap de colo colo, măgarul a cazut leşinat, deşi mâncarea şi apa erau la îndemână. Această nehotârare măgărească este fatală, dar şi ridicolă. Expresia “ca măgarul lui Buridan” este folosită în literatură pentru a descrie situaţia unei persoane care, solicitată la fel de puternic din doua părţi în acelaşi timp, nu se decide pentru nici una şi de fapt le pierde pe amândouă.

Exact ca măgarul lui Buridan a procedat în cei aproape 20 de ani de la declararea Independenţei şi clasa politică aflată la guvernare în Republica Moldova, iar exemple în acest sens avem cu nemiluita. Unul dintre ele ar fi: în 1991, se destramă în circumstanţe miraculoase imperiul sovietic, pleacă subit în istorie şi ne lasă singuri în gara pustie a independenţei, astfel că nu s-a putut  imagina situaţie mai prielnică pentru a ne potoli foamea şi setea la izvoarele şi tainele naţiunii de la care am fost rupţi cu forţa. Dar nehotărâţi, noi am rămas pe loc, flămânzi şi însetaţi, în gara prostiei noastre. “Dând din cap de colo colo”, primul preşedinte Mircea Snegur, ne-a pironit ochii, fără să ne întrebe, în stogul CSI-st la care ne holbăm ca blegii şi până acum, fără să avem pic de folos. Dimpotrivă, cu cât privim mai pătimaş în direcţia tainelor lui imaginare, cu atât mai îndepărtate devin bunurile reale în partea opusă, acolo unde există cu adevărat. Şi aşa ani la rând.

Pe vremea preşedintelui Petru Lucinschi, a sta pe loc şi a da prosteşte din cap dintr-o parte în altă a devenit doctrină de stat, în baza căreia s-a construit politica externă. În tălmăcirea neaoşă a preşedintelui şmecher acest lucru însemna să fim hâtri şi să avem tupeul viţelului şperţar, care suge lapte de la două vaci, iatr în contextul exemplului nostru să ne holbăm deoadată şi în acelaşi timp în două direcţii diametral opuse. Or, acest lucru nu s-a făcut posibil nici în ruptul capului.
Lovit cumplit de boala românofobiei, al treilea preşedinte ne-a încurcat cu desăvârşire.

Declarând iniţial că ne duce spre stogul Rusia-Belarus, Voronin şi-a văzut intenţia imposibil de realizat şi a schimbat direcţia spre Europa, ca, de fapt, mimându-şi turnura, să se dedice nebuniei propriei îmbogăţiri. Acum, când această politică bezmetică i-a frânt şi lui grumazul, constatăm că suntem unicul stat din Europa de Răsărit, dar şi din spaţiului ex-sovietic, care a rămas în nemişcare, ţintuit locului în pofida tuturor curenţilor geopolitici ce s-au perindat pe lângă noi şi a marilor transformări înregistrate de toate ţările din jurul nostru, unica performanţă rămânându-ne a fi: sărăcia, corupţia, fărădelegea, dezmăţul, uzurparea, îmbuibarea şi lăcomia clanului de la putere.

Rămaşi pe acelaşi loc timp de aproape două decenii, guvernările de până acum au supus poporul unui genocid sociopolitic fără precedent şi numai mobilizarea lui din ultimile răsputeri în lunga şi istovitoarea campanie electorală a anului 2009, a înviat speranţa că nu vom muri de nehotărârea măgărească a câtorva politicieni retardaţi. Or, la 29 iulie majoritatea electoratului a votat pentru ieşirea din prostia de a sta pe loc şi a mizat pe partidele care ţintesc obiective europene. Acestea sunt cele trei partide liberale care au dat dovadă de caracter, de hotărâre şi au dus tot greul luptei pentru biruinţa idealurilor europene.

Alături de ele a apărut pe ultima sută de metri şi Partidul Democrat al lui Marian Lupu, partid care declară că nu pune la îndoială destinul European al Republicii Moldova, iar el acest destin poate fi realizat numai şi numai în formula unei guvernări democratice. Este un semnal bun care vine din partea acestui partid.

Semnalul prost şi chiar plin de îngrijorare ţine, însă, de declaraţiile de principiu, pe care le-a făcut publice vinerea trecută noul lider al Partidului Democrat. El a reiterat necesitatea menţinerii Republicii Moldova în componenţa CSI şi a etalat statutul ei de neutralitate ca alternativă a aderării la blocul Atlanticului de Nord. Să sperăm că principiile enunţate nu sunt altceva decât raţionamente dictate de circumstanţe de moment. Fiindcă altfel, politica lui Marian Lupu, proaspăt convertit în democrat, nu va însemna altceva, decât continuarea politicilor antinaţionale, suspendate undeva între Est şi Vest, ale fostelor guvernări. Or, alegătorii au decis déjà, că sindromul măgarului nehotărât, ridicol şi nociv în politica modovenească, trebuie să dispară din viaţa noastră.

Valeriu Saharneanu,
Vocea Basarabiei