Fost ministru al Economiei în guvernul Tarlev, el a intrat în politică abia cu patru ani în urmă, ocupând scaunul de preşedinte al parlamentului. A fost acceptat până şi de opoziţie, aproape cu entuziasm. Asta fiindcă o înlocuia pe “fundamentalista” Eugenia Ostapciuc. Se credea că Lupu reprezintă o altă categorie de comunişti, deoarece îşi declară de la bun început intenţiile de a-i coaliza pe deputaţii de toate culorile politice sub steagul integrării europene, scie Nicolae Negru in Jurnal de Chisinau.

Dezamăgirea a venit destul de repede: Lupu s-a dovedit a fi mai eficient decât Ostapciuc, dar tot comunist – hiperprudent, obedient şi… arogant. Doar uneori, spre deosebire de predecesoarea sa modestă, Lupu a încercat să joace propriul rol, să dea impresia de persoană independentă, care poate avea un punct de vedere ce nu coincide în mod neapărat cu punctul de vedere al lui Vladimir Voronin. Deşi lucrul acesta s-a întâmplat, repetăm, de vreo două ori, fără vreun efect vizibil în politica PCRM, dl Marian Lupu s-a ales totuşi cu reputaţia de potenţial disident şi potenţial reformator al partidului comuniştilor. E şi firesc ca în mulţimea de deputaţi “necuvântători” să iasă în evidenţă unul care vorbeşte din când în când.

Mascota PCRM

“Disidenţa” l-a costat. El n-a fost inclus în comitetul politic executiv al PCRM, fapt care i-a surprins pe unii comentatori, aşa încât s-au grăbit să scrie despre începutul marginalizării lui Lupu. Dar, peste un timp, mass-media comuniste au început să-i acorde din nou atenţie, scrie Nicolae Negru. El a jucat un rol important în alegeri, fiind un fel de mascotă comunistă, scos mereu în prim-plan, tratat ca un eventual preşedinte al RM. În felul acesta, Voronin a capitalizat popularitatea lui Lupu, care era mult mai mare decât popularitatea lui Greceanâi.

Cu siguranţă, spicherul Parlamentului a fost o piesă grea din punct de vedere electoral şi faptul că până la urmă a fost dus de nas, postul de preşedinte propunându-i-se lui Greceanâi nu putea să nu-l supere.

Ca un adevărat carierist, Lupu nu şi-a manifestat nemulţumirea. Ba chiar a votat disciplinat pentru candidatul propus de partid. El a ieşit la rampă după ce Greceanâi a fost propusă a doua oară, când s-a văzut că Voronin nici nu s-a gândit să-l facă preşedinte, ci doar l-a folosit temporar. Promisiunea de a-l numi prim-ministru nu compensa, ci dimpotrivă, sublinia caracterul arbitrar al nedreptăţii care i s-a făcut.

Nemaiputând suporta, Lupu a ieşit la rampă în momentul culminat al confruntării dintre comunişti şi opoziţie. Într-un interviu acordat săptămâna trecută pentru Radio “Europa Liberă”, găsim reflectate, într-o formă voalată, unele din frustrările pe care le trăieşte ex-spicherul în cadrul PCRM. Fără să-şi asume o opinie tranşantă, fără să se distanţeze categoric de PCRM, el sugerează de facto că criza politică poartă amprenta comunistă şi ieşirea nu este cea asupra căreia insistă liderul partidului său. Printre rânduri, unii ar putea vedea îndemnul de a nu vota candidatul comunist la preşedinţie, dar nu asta pare să fi fost intenţia lui Lupu, ci dorinţa de a apărea ca un factor “autonom”, stabilizator, de echilibru pe scena politică moldovenească, în contrast cu ceilalţi colegi ai săi. Lupu vrea să dea de înţeles că îşi cunoaşte valoarea şi că PCRM va trebui să ţină cont de el, noteay[ Nicolae Negru.

Rădăcinile crizei
Ideea pe care o înaintează Marian Lupu e că alegerea preşedintelui nu va rezolva criza politică. “Da, ar fi o solutie, doar una de moment”, consideră el. Asta deoarece “criza politică nu este o urmare doar a neînţelegerilor privind alegerea preşedintelui, radăcinile ei sunt mult mai adânci. Prin alegerea şefului statului se evită alegerile anticipate, dar nu se anulează criza politică. În societate, în mediile politic, economic, civil ş.a. se va păstra o stare de nemulţumire, dezamăgire şi frustrare cumulate în timp. Diverşi politicieni vor propaga în continuare mesaje acuzatoare şi instigatoare şi se va mentine un climat de dezbinare şi dezechilibru.” Din punctul lui de vedere, soluţia e în modificarea procedurii de alegere a şefului statului, deoarece “în condiţiile în care parlamentarii creează crize politice inutile şi periculoase din cauza neînţelegerilor privind alegerea preşedintelui ţării, dreptul de a alege preşedintele trebuie să-i revină poporului, prin vot direct”.

Cu alte cuvinte, fără prea multă argumentare, el plasează criza în sistemul legisaltiv, şi nu în regimul politic instaurat în RM, nu în sistemul de relaţii dintre partidele politice, dintre putere şi opoziţie. De parcă nu am avea legi bune care nu funcţionează, scrie Nicolae Negru.

Deşi sugerează că îi displace modul în care acţionează partidul de guvernământ, Lupu nu consideră fatal lucrul acesta. “Pentru a lua o decizie, forţele politice trebuie să dezvolte arta compromisului, la noi însă se pare că se dezvoltă mai curând arta compromiterii, prin şantaj şi corupere politică. Dar aceasta contravine principiilor pe care le împărtăşesc”, menţionează el fără însă a ajunge la miezul problemei. Adevărul e că, atâta timp cât pe scena noastră politică vor activa partide care practică “arta compromiterii, prin şantaj şi corupere politică”, legile nu vor funcţiona şi crize de acest fel vor apărea la tot pasul.

O idee bună în sine

Soluţia alegerii preşedintelui propusă de dl Marian Lupu nu este rea în sine. Nu e nici nouă, PLDM, de exemplu, o are înscrisă în programul său electoral, şi Lupu nu putea să nu ştie aceasta.  Problema e că nu “toate crizele” pot fi rezolvate prin modificări legislative. Din întâmplare, blocajul s-a produs de data aceasta în momentul alegerii preşedintelui. Altă dată, într-o nouă repartizare a locurilor în parlament, cuiva poate să nu-i ajungă un vot pentru formarea guvernului. Vom propune şi atunci alegerea guvernului de “întregul popor”?

Criza putea să lovească şi în 2005, dar nu a lovit pentru că unele partide democratice au crezut atunci în schimbarea PCRM-ului. Acum nu mai crede nimeni aceasta. Aici e originea crizei. Răul trebuie căutat în cadrul PCRM, în natura totalitaristă, bolşevică a acestui partid care nu acceptă pluralismul, care se mai conduce de principiul “cine nu e cu noi e…” duşmanul statalităţii”, încercând să nimicească orice formă de opoziţie. Răul e în lipsa de separare a puterilor în stat, în “verticala puterii” pe care a instaurat-o Voronin după modelul rus. Răspunzând întrebării dacă ar accepta postul de prim-ministru, Marian Lupu dă de înţeles că un prim-ministru în condiţiile de azi nu este un adevărat prim-ministru: “Pentru a fi eficient ai nevoie de anumite condiţii care să-ţi permită să creezi o echipă profesionistă, … să ai libertatea, respectiv răspunderea, pentru a lua decizii importante…”

De altfel, Voronin a şi reacţionat la iniţiativa de modificare a Constituţiei propusă de Lupu, spunând că nu numai că nu are de gând să procedeze în acest fel, ci, dimpotrivă, are deja pregătit un pachet de documente pentru ducerea la bun sfârşit a reformei începute în 2000 de transformare a RM în republică parlamentară, reducând împuternicirile preşedintelui RM şi transferându-le către Parlament, scrie Nicolae Negru.

De ce dl Voronin a tăcut până acum, nu e greu de ghicit. Din punctul lui de vedere, centrul puterii trebuie să se afle acolo unde se află persoana sa. Iată încă un argument în favoarea ideii că modificările legislative nu sunt o soluţie acolo unde legile pot fi ignorate. Soluţia e cu totul alta: PCRM trebuie fie modernizat şi transformat în partid democratic, fie scos de pe scena politică, şi dl Lupu trebuie să-şi asume această sarcină, dacă este sincer în declaraţiile sale. Cuvintele sale nu valorează nimic, dacă spune una, şi votează obedient contrariul, scrie in final autorul articolului din Jurnal de Chişinău.