Într-o ţară în care una şi aceeaşi persoană este concomitent şi şef de stat, şi preşedinte de partid, şi locomotivă electorală pot avea loc alegeri libere şi corecte?
Într-o ţară în care deputaţii şi miniştrii exploatează la maximum, în scop electoral, resursele administrative ale statului pot avea loc alegeri libere şi corecte?
Într-o ţară în care justiţia este subordonată politic, iar fabricarea dosarelor la comandă a devenit o normă cotidiană pot avea loc alegeri libere şi corecte?
Într-o ţară în care mass-media publică este cenzurată, iar cea independentă – hărţuită pot avea loc alegeri libere şi corecte?
Mai multe întrebări şi un singur răspuns: nu, categoric nu! Într-o ţară în care puterea legislativă, executivă şi judecătorească nu ne reprezintă, nu ne garantează drepturile, într-o ţară în care nu există libertate de exprimare şi, în consecinţă, pluralism de opinie, într-o asemenea ţară NU pot avea loc alegeri libere şi corecte.
Iată de ce mânia tinerilor, ieşiţi în stradă în data de 6 şi 7 aprilie, era de aşteptat. Iată de ce furia protestatarilor, ieşiţi în faţa Preşedinţiei şi Parlamentului, poate fi înţeleasă. Ei nu vor stabilitate. Pentru că stabilitatea comuniştilor înseamnă de fapt stagnare: stagnarea în frică, în minciună, în CSI. Iar tinerii de astăzi nu vor în CSI. Ei vor ieşirea de pe orbita Moscovei şi integrarea în Uniunea Europeană. Nu poţi adera la un spaţiu de valori democratice sub tutela unui partid lipsit sau certat cu tradiţiile şi valorile democratice. Sigur, actele de vandalism sunt regretabile, mai ales că acestea au fost opera provocatorilor (deţinuţi amnistiaţi, poliţişti şi securişti deghizaţi etc. infiltraţi în mulţime), nicidecum a elevilor şi studenţilor, cum încearcă să ne convingă regizorii de la putere. Dar felul cum au guvernat comuniştii nu este regretabil? Ba da, este regretabil. Prea multe abuzuri, manipulări şi intimidări s-au adunat în toţi aceşti ani.
În context, partidele de orientare liberală şi social-liberală (PL, PLDM şi AMN), obţinând, în ciuda fraudelor, un scor electoral bun (circa 35%), nu au putut să nu susţină protestele tinerilor. Mă refer la protestele paşnice, fără violenţă. Într-un fel, clasa politică liberală şi-a făcut datoria. Unde însă au dispărut celelalte forţe politice şi în special PD, PSD şi UCM? Nu cumva retorica lor anticomunistă a fost doar pentru uz electoral? Dacă-i aşa, atunci devine tot mai clar rolul acestor partide în scrutinul din 5 aprile curent. Păcat. Pentru că fără un partid modern, proeuropean de centru-stânga, în care să se regăsească cetăţenii cu convingeri social-democrate, inclusiv (poate chiar în primul rând) minorităţile naţionale (ucrainenii, ruşii, bulgarii, găgăuzii etc.), nu vom putea elimina niciodată PCRM-ul de pe scena politică moldovenească. Exceptând, desigur, scoaterea acestuia în afara legii, aşa cum s-a procedat cândva, la începutul anilor ’90, motive existând o sumedenie. Drept exemplu poate servi “Dosarul guvernării comuniste”, apărut recent sub egida Partidului Liberal Democrat din Moldova.
Citindu-l, chiar şi unul neiniţiat în materie se convinge că scrutinul din 5 aprilie 2009 a fost fraudat nu atât în ziua alegerilor, cât mai ales pe durata celor 8 ani de guvernare comunistă. Iar într-o ţară îndobitocită şi îndoctrinată nu pot avea loc, aşa cum spuneam mai sus, alegeri libere şi corecte.
În condiţiile actuale, printre oportunităţile de soluţionare a crizei politice, la care ar trebui să-şi aducă aportul nu numai PL, PLDM şi AMN, ci toate forţele progresiste ale societăţii, s-ar putea regăsi următorii paşi:
1) Pensionarea generalului Voronin, retragerea acestuia din viaţa politică;
2) Demisia guvernului Greceanâi, care s-a transformat în agent electoral al PCRM;
3) Crearea unui Consiliu provizoriu de uniune naţională care ar prelua funcţiile executivului;
4) Invitarea unor mediatori europeni pentru a ajuta la aplanarea crizei, de o manieră consensuală dintre Opoziţie şi Putere;
5) Reformarea poliţiei şi SIS-ului în scopul asigurării unei democraţii eficiente şi pluraliste;
6) Reformarea Companiei Teleradio Moldova în vederea transformării acesteia în instituţie a audiovizualului cu adevărat publică;
7) Desfăşurarea unor alegeri libere şi corecte după instaurarea normalităţii şi crearea unor condiţii echitabile pentru toţi concurenţii electorali.
În caz contrar, viitorul Republicii Moldova rămâne incert şi imprevizibil. Criza politică riscă să se accentueze şi mai mult, iar regimul Lucaşenko, spre exemplu, ar putea deveni pentru moldoveni unul de invidiat. Asta însă depinde nu numai de noi. Sau poate mai puţin de noi. Să evite oare Occidentul o durere suplimentară de cap în confruntarea geopolitică mondială pentru sfere de influenţă mai importante (Iran, Afganistan etc.)? Vom trăi şi vom vedea. Până una alta, Chişinăul rămâne un avanpost important al Moscovei împotriva extinderii spaţiului euroatlantic, dar şi o sulă în coasta Ucrainei, miza căreia este mult mai mare decât cea a Republicii Moldova.

Autor: Boris Nedelciuc, dupa http://www.jurnal.md, 17.04.09