Pentru prima oară de la 2001 încoace, Vladimir Voronin nu poate să câştige alegerile pe cont propriu. Ca să se cramponeze de putere, el trebuie să urce pe spatele altora.

Aşa cum am arătat în unele din editorialele anterioare, liderul comunist nu are nevoie de succesor, pentru că nu doreşte să se retragă din fruntea statului nici în ruptul capului. Îşi propune să conducă ţara şi după  alegeri. Numai că nu din jilţul de preşedinte al republicii, ci din cel de spicher sau de şef al guvernului, scrie Petru Bogatu în Jurnal de Chişinău.

Într-un interviu pentru publicaţia rusă „Kommersant”, el recunoaşte recent că va opta după alegeri între funcţia de premier şi cea de preşedinte al Parlamentului. O rablă de tramvai numit dorinţă vrea, deci, să rămână pe şine. Dar poate? Cum să obţină liderul comunist una din cele două înalte funcţii de stat în condiţiile în care PCRM are foarte puţine şanse să întrunească o majoritate parlamentară în urma votului din 5 aprilie 2009? Simplu ca bună seara, vorba poetului.

Potrivit lui Petru Bogatu, Voronin speră să adune în viitorul Legislativ peste 50 la sută din mandate cu ajutorul a două partide sfrijite care ar putea să încapă în podul vilei sale de la Condriţa. Cel dintâi e Partidul Popular Creştin Democrat, cel de-al doilea se numeşte Uniunea Centristă din Moldova.

În privinţa PPCD, lucrurile sunt clare. Roşca a acceptat statutul ruşinos de slugă proastă a comuniştilor. El se declară partener al regimului, fără să facă parte, în mod oficial, dintr-o coaliţie de guvernământ. Se mulţumeşte cu ciolanele aruncate de pe masa boierului. Fiind ostaticul acestei condiţii infame, este limpede că lui nu-i rămâne altceva decât să încerce să-şi prelungească agonia politică, trăgând niscaiva foloase din situaţia dezonorantă în care s-a pomenit, scrie Jurnal de Chişinău.

În ceea ce îl priveşte pe Vasile Tarlev, numărul unu pe lista Uniunii Centriste din Moldova, lucrurile sunt la fel de simple. Atâta doar că nu se văd bine cu ochiul liber. Opoziţia ex-premierului faţă de actualul încă şef al statului pare să fie o gogoaşă cu miros de găinaţ îngheţat ce emană puternic din coteţul de păsări aflat în fundul curţii prezidenţiale.

La prima vedere, ce-i drept, comuniştilor nu le-ar conveni intrarea lui Tarlev în cursa electorală, întrucât fostul premier va merge ca tăvălugul peste tradiţionalul electorat al PCRM. Capacitatea fostului premier de a ciuguli voturile partidului de guvernământ, în treacăt fie spus, a derutat multă lume care a pus la îndoială o posibilă cârdăşie între Tarlev şi Voronin. Şi subsemnatul n-a crezut din capul locului că UCM ar fi o stratagemă comunistă. Nu-i exclus, de altfel, că iniţial nici n-a fost.

Proiectul, se pare, a fost elaborat nu la Chişinău, ci la Moscova. Pragmatici, strategii ruşi şi-au dat seama că până la urmă cauza rusească în Republica Moldova are nevoie de UCM ca de aer. Dacă nu exista, Tarlev trebuia inventat. Să mă explic.

În condiţiile în care oricum va pierde o parte a electoratului care l-a votat în 2005, Partidul Comuniştilor riscă, volens-nolens, să-şi întărească, prin voturile risipite, adversarii politici. Iată de ce era nevoie de un cal troian în tabăra opoziţiei. De o formaţiune care ar fi fost în măsură să preia nostalgicii dezamăgiţi de Voronin. De un lider politic care, erijându-se în concurentul comuniştilor, ar sta cuminte în podul lui Voronin pentru a coborî de acolo după alegeri şi a bate palma cu PCRM pentru a asigura o continuitate a actualului curs al Chişinăului, favorabil Moscovei., scrie Petru Bogatu în Jurnal de Chişinău

Singurul personaj capabil să îndeplinească această misiune este, bineînţeles, Vasile Tarlev. UCM, după cum am spus şi altă dată, s-a dovedit a fi un aspirator funcţional care a absorbit toate gunoaiele de pe stânga scenei politice. Prin arderea acestora, s-a pus în mişcare un dispozitiv electoral. Moscova a pariat pe Tarlev, convingându-i în acelaşi timp şi pe comunişti să-l lase în pace, întrucât după scrutin, la contabilizarea voturilor, fostul premier ar putea să întoarcă balanţa în favoarea vectorului rusesc.

Este adevărat că UCM riscă să nu treacă pragul electoral. Dar tot atât de adevărat e şi faptul că PCRM de unul singur nu va fi în stare nici să aleagă preşedintele, nici să formeze guvernul. Sprijinul PPCD poate să fie insuficient sau chiar inutil în cazul în care nu intră în parlament. Şi PSDM e prea slab şi confuz ca Voronin să se bazeze pe el. În aceste condiţii, Tarlev este colacul de salvare care, cu puţin noroc, îi poate ajuta pe comunişti să se menţină pe linia de plutire.

Mă umflă râsul văzând cum noile achiziţii ale UCM-lui de genul lui Klimenko încearcă să ne demonstreze că sunt mai iubiţi la Moscova decât Voronin. Iar acesta din urmă, în replică, dă de înţeles că e mai rus decât Putin.

La mijloc e un circ de comedianţi reciclaţi în laboratoarele Moscovei. Prin mimarea unor animozităţi între PCRM şi UCM, Kremlinul caută să tragă pe sfoară electoratul Republicii Moldova pentru a avea şi de acum încolo în vârful piramidei de la Chişinău o marionetă rusească, concluzionează Petru Bogatu în Jurnal de Chişinău.