Oricine are ochi să vadă, urechi să audă şi minte să priceapă, poate să-i reproşeze lui Roşca orice: că-i trădător, că are scamă pe creier, că-i un căpcăun împiedicat, că-l dor măselele etc. Şi, oricum, va greşi. Sau va exagera. Pentru că liderul PPCD astăzi, alegoric vorbind, nu-i decât un biet ţânţar rătăcit în plasa unui păianjen senil.

Ce cauză oare ar trebui să voteze acum alegătorul încă nu demult pepecedist? Captura de păianjen? Sau pânza lui? Sau poate că ţânţarul, prins din toate părţile, să nu-şi zgârie tare antenele atunci când se va hrăni cu sângele altora? Pentru că Voronin îi dă voie ostaticului său politic să se alimenteze singur şi pe cont propriu, scrie Petru Bogatu în Jurnal de Chişinău.

Încă niciodată formaţiunea care se intitulează Partidul Popular Creştin Democrat nu s-a pomenit într-o situaţie atât de penibilă. Ca să nu zic stupidă.

Potrivit lui Petru Bogatu, Kremlinul îl susţine deschis pe Voronin în alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 şi trimite semnale clare că este solidar cu PCRM. Preşedintele comunist se bate pe burtă cu Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, şi îi promite ca dragostea Chişinăului faţă de Moscova să crească în progresie geometrică dacă formaţiunea de guvernământ va rămâne la putere.

Că Voronin se pupă bot în bot cu ruşii nu miră pe nimeni, desigur. Asta a făcut el mereu. Uneori pe ascuns, dar de cele mai multe ori ostentativ. N-am avea nimic de spus pe această temă dacă n-ar fi starea de-a dreptul ruşinoasă în care se află la ora actuală PPCD. Iurie Roşca întotdeauna şi-a justificat ataşamentul monstruos pentru comunişti prin faptul că pactul său cu Voronin ar fi un act de rezistenţă împotriva revanşei ruseşti, notează Petru Bogatu.

Ei bine, unde dai şi unde crapă! Încă niciodată Republica Moldova nu a avut o guvernare mai ostilă României şi mai servilă faţă de Rusia ca după 2005, când s-a oficializat aşa-zisul parteneriat dintre PCRM şi PPCD. Prin coaliţia cu Partidul Comuniştilor, Roşca a împins formaţiunea pe care o conduce într-o mizerie politică pe cât de puturoasă, pe atât de cruntă, obligând-o să dea mâna cu duşmanul de moarte al cauzei româneşti.

Halul în care a ajuns PPCD spulberă definitiv mitul de animal politic cu instincte şi reflexe naturale pe care a căutat Roşca să şi-l clădească de-a lungul anilor. Astăzi, se vede mai bine ca oricând că odată cu preluarea puterii de către acesta, partidul s-a nenorocit, încăpând pe mâinile unui băiat de mingi de o răutate bolnavă care s-a luat în serios mai mult decât e cazul, închipuindu-şi că e chiar un mare om politic.

Steril, lipsit de carismă şi vocaţie politică, incapabil de orice efort care reclamă originalitate şi creativitate, ajuns la vârsta de peste 30 de ani fără să producă ceva mai de Doamne ajută, Roşca s-a constituit încă la începutul deceniului trecut într-un personaj frustrat şi invidios. Tocmai de aceea s-a războit cu scriitorii, oamenii de ştiinţă şi de cultură, cu toţi cei care îi provocau complexe, izgonindu-i prin manevre abjecte din partid. Şi astăzi încă este urmărit se vede că de coşmarul neputinţei sale politice şi intelectuale. Iată de ce, bunăoară,  sare în aceste zile la gâtul lui Ion Hadârcă, primul preşedinte al Frontului Popular, care l-a promovat, de altfel, în fruntea mişcării de eliberare naţională încă la finele anilor optzeci, adică pe vremea când actualul lider PPCD era un anonim fără nicio şansă de a fi luat în seamă de vreun om cu scaun la cap.

Văzându-se, însă cocoţat sus, Roşca a transformat în cele din urmă partidul într-o sectă obscurantistă care a lovit constant şi necruţător în forţele democratice. Toată cariera sa politică n-a făcut altceva decât să care gunoi la uşa opoziţiei proeuropene, netezind astfel drumul spre putere comuniştilor filoruşi.

În consecinţă, PPCD, în ciuda unul brand de invidiat care, în condiţii normale şi cu lideri inteligenţi, ar fi ajuns oriunde la putere în scurt timp, a rămas un outsider jenant. O jucărie politică pentru Roşca, un partid minuscul care a intrat anevoie în Parlament pe spinarea altora.

În urma ultimei sale combinaţii cu Voronin, liderul PPCD spera să scape definitiv, se pare, de toate partidele democratice şi să împartă pe veci puterea cu PCRM. N-a fost să fie. Un ţânţar care s-a căznit degeaba să intre în pilea leului, a ajuns în cele din urmă să se zbată în plasa păianjenului, concluzionează Petru Bogatu în Jurnal de Chişinău.