PCRM se află la etapa când interesele partidului se despart ca niciodată de interesele liderului său obosit şi epuizat, obsedat de propria persoană. Căile de supravieţuire a lui Voronin ca politician şi de supravieţuire a PCRM ca formaţiune politică se îndreaptă în direcţii diferite, aşa încât azi trebuie să vorbim despre o dublă problemă: transferul de putere de la PCRM către AIE şi, în cadrul PCRM, de la Voronin către tânăra generaţie de politiceni, neîncătuşată de prejudecăţile, resentimentele şi angajamentele personale ale liderului lor actual.

Frica lui Voronin de a pierde puterea în cadrul PCRM, încercările sale de a domina în continuare scena politică, determină acţiunile sale iraţionale în relaţia cu AIE şi complică procesul de transfer al puterii pe plan guvernamental, de la PCRM la AIE. Situaţia s-ar detensiona dacă Voronin ar ajunge cumva, cu ajutorul rudelor sau a altor persoane care îl pot influenţa, la decizia că viaţa are farmec şi după demisie, că RM a existat până la el şi va exista şi după el, că atunci când îi va suna ceasul nu o va putea salva, după cum nu a fost capabil să salveze Uniunea Sovietică pe care o deplânge.

Dilema lui Voronin

Nu era în interesul comuniştilor (ca să nu mai vorbim de “interesul ţării”) să părăsească şedinţa Parlamentului din 28 august, dându-se într-un spectacol ieftin, inventând un pretext ridicol – că nu au reuşit şi le mai trebuie timp pentru a-şi forma fracţiunea. Dar interesul partidului intra în conflict cu dorinţa lui Voronin de a pleca la Karlovy Vary. El se credea în putere să amâne lucrările Parlamentului, fiind sigur că Curtea Constituţională se află la cheremul său, după ce i-a mituit pe judecători cu ceasuri eleveţiene scumpe, iar preşedintelui i-a mai pus în piept cel mai înalt ordin al RM (aşa încât acum poate fi tras la răspundere cel puţin morală pentru încercarea de a compromite Curtea Constituţională).

Reacţia promptă şi forma “liberă”, “artistică” a demersului redactat de Mişin şi Ţurcan la adresa Curţii Constituţionale, cu trimitere tocmai la 13 articole ale Constituţiei, confirmă premeditarea acţiunii şi intenţia de a compromite “lejer” Alianţa pentru Integrare Europeană. Ceea ce nu a prevăzut Voronin e faptul că în lipsa sa, cât timp s-a odihnit în Turcia şi Cehia, fără să dea vreo veste, PCRM a început să fie privit ca “o corabie care se scufundă”. Vacanţa şi inacţiunea postelectorală a liderului i-a jucat festa partidului-beton, creând impresia de derivă, deoarece în lipsa lui Voronin nimeni nu a îndrăznit să preia rolul său. Fiindcă veni vorba, fenomenul “părăsirii vasului care se scufundă”, le-a provocat şi liderilor AIE unele emoţii excesive, ei declarând că e vorba despre “triumful legii”. Dar de unde triumf al legii într-un imperiu al relativismului legal şi al dispreţului faţă de Constituţie tocmai din partea “garanţilor”ei?

Ochii care nu se văd se uită

Acum se vede că zvonurile precum că Voronin şi-a dorit postul de preşedinte al Parlamentului şi că era dispus să-l voteze în schimb pe Marian Lupu la postul de preşedinte al RM nu erau doar zvonuri. Eşecul PCRM de la Curtea Constituţională este cu atât mai dureros, cu cât l-a lipsit de această perspectivă care îi asigura o sinecură onorabilă şi în acelaşi timp o poziţie dominantă în cadrul PCRM. Nefiind responsabil de nimic, delegându-şi funcţiile cotidiene vicepreşedinţilor, răsfăţat de atenţia mass-media şi a delegaţiilor străine, de care este dependent, beneficiind de privilegiile pe care i le oferă postul respectiv şi statutul de ex-preşedinte, el ar fi avut  posibilitatea să ţină sub control, cu ajutorul “locotenenţilor” săi, şi situaţia din partid. Voronin s-a temut întotdeauna şi se teme tot mai mult de concurenţă în interiorul PCRM, de aceea a numit în fruntea fracţiunii comuniste pe Maria Postoico, o persoană asemănătoare ca tipaj cu Eugenia Ostapciuc şi Zinaida Greceanâi – obediente şi lipsite de iniţiativă. De aceea, fracţiunea PCRM a anunţat iniţial că renunţă la funcţia de vicepreşedinte a Parlamentului, că va accepta numai funcţiile de preşedinţi de comisii parlamentare. Considerând că e mai jos de demnitatea lui de ex-preşedinte să accepte un post de vicepreşedinte de Parlament, care i-ar solicita şi efort organizatoric, Voronin se teme să ofere postul respectiv unui coleg mai tânăr, care, în lipsa lui, şi-ar face capital politic şi ar putea prelua conducerea în fracţiune, subminându-i poziţia de lider. Lui Voronin nu îi surâde nici trecerea în “opoziţia radicală” în postura de simplu deputat. Ochii care nu se văd se uită, iar peste 4 ani el va fi trecut de 70… Aşa că alegerile anticipate îi apar ca singura soluţie, dacă nu va reuşi să-l determine pe Lupu să părăsească AIE. De aceea el reia refrenul “salvării statalităţii” şi a pericolului românesc…

Cine va cuteza?

În mod evident, un asemenea scenariu hazardat nu poate surâde celora care despart interesele lui Voronin de interesul PCRM şi – de ce nu? – al RM, pe care, spre desosebire de Voronin, nu îi sperie rolul de opoziţie, văzând aici suficiente oportunităţi, dorind salvarea acestui partid prin reformare şi modernizare, prin constituirea unei conduceri noi. Nu ştim care e numărul acestora, dar ar trebui să existe. Vor cuteza ei să se distanţeze de Voronin sau îl vor urma orbeşte în acţiunile sale iraţionale, egoiste, bădărăneşti, care subminează şi discreditează partidul? Vom vedea lucrul acesta când va veni timpul să voteze candidatura lui Marian Lupu.

Ironia sorţii

Voronin şi tovarăşii săi îl şantajează pe Lupu, declarând că nu-l vor vota, în încăpăţânarea oarbă de a-l determina să li se alăture într-o coaliţie de “centru-stânga”. Pentru unii comunişti aceasta e şi semnul unei laşităţi disperate, a unui impas moral şi psihologic. Ce ironie a sorţii să aştepţi salvare pentru PCRM de la cel pe care l-ai numit la plecarea lui din PCRM “cadavru politic”…

Nicolae Negru,
Jurnal de Chişinău