1. Apa trece, pietrele rămân: TIMPUL a venit pe lume în acelaşi timp când a venit la putere Voronin - Voronin pe 25 februarie 2001, TIMPUL - pe 14 septembrie 2001. Acum, în 2009, pe 14 septembrie Voronin pleacă, TIMPUL însă rămâne, îşi serbează cu conştiinţa datoriei împlinite opt ani de la naştere şi merge mai departe. 2. Priviri mute, mutre acre. Nu e întâmplătoare coincidenţa dintre vârsta TIMPULUI şi vârsta domniei lui Voronin, dar alta mi-e vorba: apariţia, pe 14 septembrie 2001, la Chişinău a TIMPULUI, a fost observată cu bucurie doar de „Cronica Română” de la Bucureşti printr-un articol elogios semnat de scriitorul de origine basarabeană Alexandru Mironov, aici însă am fost întâmpinaţi cu priviri mute, mutre acre, răutăcioase şi chiar rânjite de ură.

3. Anii, banii şi duşmanii. Dacă Dumnezeu îmi va mai da timp să scriu o carte despre aflarea mea în jurnalismul de la Chişinău, voi demonstra cu acte în regulă de ce am fost cel mai atacat ziarist, cum şi de către cine am fost atacat. Aceasta e singura mea răzbunare - să-i iau cu mine în istorie. Mi-a fost întoarsă pe dos biografia, mi-a fost contestată simţirea, mi-au fost număraţi anii şi banii, pe care nu i-am avut, metaforele şi paharele pe care nu le-am băut. Am rămas în picioare nu prin stoicism războinic, ci prin îndemnul creştinesc: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce spun”.

4. Ură şi iubire. În aceşti opt ani am învăţat zeci de lecţii de jurnalism. Una dintre ele e să nu-ţi pierzi capacitatea de a te indigna în faţa răului. Jurnalistul care nu se mai poate indigna trebuie să lase meseria pentru că devine nu pur şi simplu inutil şi ineficient, dar periculos şi pentru meserie, şi pentru societate. Un ziarist care nu se mai indignează în faţa răului şi a strâmbătăţilor lumii, devine complicele făcătorilor de rele.

5. Idei şi persoane. Nu am lovit niciodată în demnitatea umană, am atacat idei. „Păduchii” (vorba lui Bogatu) presei roşii au procedat întotdeauna invers: au lovit în persoană. Prin aceasta şi se deosebeşte jurnalismul de conştiinţă de cel de propagandă. Jurnalismul de conştiinţă serveşte publicul, propaganda serveşte Puterea. Aici trece linia frontului dintre noi, ziariştii din presa liberă, şi propagandiştii comuniştilor, care atacă sub chip de ziarişti.

6. Dumnezeu şi Mamona. Un ziar bun e, înainte de toate, un ziar moral, iar un ziar moral e cel care-şi serveşte Neamul. Puterea de obicei e amorală. Comunismul este întotdeauna amoral. Toate „ismele” sunt amorale, indiferent ce nume poartă. Un jurnalist aflat în slujba comunismului este amoral, şi e cu atât mai amoral, cu cât ştie mai multă gramatică şi are talent. El foloseşte harul dat de Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, slujindu-l pe Mamona.

7. Colegi şi oameni buni. Un ziar bun poate fi făcut doar de oameni buni. Le exprim şi aici sincerele mele sentimentele de respect şi preţuire colegilor mei - oamenii buni care fac TIMPUL (îi enumăr, după cum stau prin birouri, de la dreapta la stânga): Arcadie, Gheorghe, Tatiana, Luminiţa, Irina, Sorina, Vitalie, Andrei, Oleg, Nicolae, Ion, Pavel, Valentina, Angelina, Nătăliţa, Maria, Silvia, Sandu, Olesea, Elena, Veronica, Andrei şi Tudor.

8. Codrule, codruţule. Un ziar bun poate fi făcut doar când ai cititori buni. TIMPUL are cititori buni. Şi va avea şi mai mulţi. Lor, cititorilor, mă închin, ca în faţa unui codru-codruţ verde.

Constantin Tănase,
Timpul de Dimineaţă