Sursa imagine: moldpres.md

Nicolae Dabija: Ne aflăm în plin război

Ne aflăm în plin război. Chiar dacă nu se aud pe străzile Chişinăului huruit de tancuri, ţăcănit de mitraliere, explozii de bombe. Chiar dacă nu vezi ruine la tot pasul. Chiar dacă nu simţi miros de praf în nări. Dar pace nu e. Războiul e în toi. 

E vorba de războiul informaţional pe care-l poartă contra noastră Federaţia Rusă, cu toate posturile ei de televiziune şi radio (peste 200), cu publicaţiile acesteia de care sunt doldora toate chioşcurile din republica noastră, inclusiv „Moldova suverană”, un ziar rusesc care apare în limba română, ş.a.
 
E un război nevăzut, „paşnic”, care se desfăşoară fără mare zgomot, care nu e la vedere şi de care îţi dai seama abia după ce intri în casă şi deschizi televizorul.
 
Devii martor la luptele pe care Adevărul le pierde zilnic, mai ales după apariţia Legii antipropagandă, care ar fi trebuit să pună capăt dezinformării, manipulării, minciunilor de serviciu, promovate de mass-media rusească pe teritoriul republicii noastre.
 
Duminică, 21 ianuarie 2018, la o oră de maximă audienţă, între 21.20 şi 21.35, postul de televiziune Moldova-1 transmite filmul propagandistic „Zapovednik” („Rezervaţia de animale”) din care aflăm că preşedintele Vladimir Putin e un dumnezeu pe pământ, iar contracandidaţii lui la alegerile din luna martie ar fi cu toţii nişte „animale”, „prostituate ordinare”, locul cărora e la casa de nebuni, că toţi conducătorii statelor europene – de la Merkel la Macron – ar fi „debili”, „păduchi”, „homosexuali”, „derbedei”.
 
Această porcărie rusească anonimă (aflăm doar la sfârşitul batjocurii că a fost tradusă în limba română de Inga Coroban), ne vorbeşte că cei care ne asediaseră la 1991 se află deja în cetate, iar Krasnoselski e pe drum, pentru a prelua puterea la Chişinău.
 
În aceeaşi zi de 21 ianuarie 2018 dau întâmplător, la postul rusesc „Pereţ”, de o emisiune care se intitulează „100 de mari bătălii ale omenirii”, care vorbeşte că una dintre cele mai violente înfruntări din toate timpurile a fost cea de la Tighina din vara anului 1992, când agresiva Republică Moldova a atacat „la Bender” paşnica armată a 14-a şi republica independentă nistreană. Dacă nu erau ruşii, („mirotvorţî”), să facă pace, războiul Republicii Moldova contra blajinei populaţii a „ţării vecine” ar fi continuat mult şi bine, ne spun realizatorii emisiunii cu gura unor pseudoistorici.
 
Postul rusesc de televiziune NIT, al cărui reprezentant pentru Republica Moldova, cum scrie portalul Hotnews, este Iurie Roşca (tot el e şi director al portalului rusesc de ştiri „Sputnik”), anunţa zilele trecute că Republica Moldova e în prag de război, pregătindu-se „să atace regiunea transnistreană şi autonomia găgăuză”, la ordinele SUA şi Uniunii Europene.
 
La postul de televiziune ORT, un regizor, care-mi place, dar care e şovin până-n măduva oaselor, pe numele lui Nikita Mihalkov, afirma mai deunăzi că „Rusia sfântă” e „ţara lui Dumnezeu” şi ea trebuie să revină în graniţele fostei URSS.
 
Minciuna rusească are tradiţii vechi.
 
Ruşii ştiu să difuzeze minciuna cu o viteză mai mare decât cea a luminii.
 
Începând cu anul 1917, în fosta URSS ea devenise politică de stat.
 
Tradiţie care mai e vie în Federaţia Rusă.
 
A spune minciuni, a promova minciuna, a căuta argumente care s-o facă convingătoare, sunt dovezi de „patriotism” la jurnaliştii ruşi. Argumentul profesionalismului lor e acesta: „Să spui minciuna astfel, încât s-o crezi şi tu”.
 
Câteva exemple.
 
În 1939, când sovieticii au bombardat capitala Finlandei, oraşul Helsinki, agenţia TASS a comentat astfel bombele care se vedeau în fotografii cum se desprind de avioanele ruseşti: „Nu sunt bombe, cum afirmă presa burgheză, ci saci cu pâine pe care guvernul sovietic îi trimite proletariatului finlandez pe care conducerea Finladei îl ţine flămând”.
 
Nu cred că bucuria proletarilor din Helsinki a fost prea mare, de vreme ce acel „gest umanitar” a lăsat în urma lui mii de morţi şi răniţi.
 
Presa sovietică a avut dintotdeauna misiunea de a provoca „ură proletară” în inimile celor mulţi.
 
La procesele din anii ’30, foştii camarazi ai lui Stalin au fost mai întâi împuşcaţi, apoi li s-au făcut procese publice, în cadrul cărora au fost folosiţi actori machiaţi care să le semene.
 
Unul din realizatorii loviturii de stat de la 7 noiembrie 1917, Karl Radek (sau sosia lui) fiind întrebat la proces dacă mărturisirile i-au fost smulse prin tortură, a afirmat:
 
– Не меня пытал следователь, а я его („Nu anchetatorul m-a torturat pe mine, ci eu pe el”).
 
Scriitorul german Lion Feuchtwanger (1884-1958), care sosise în 1938 la Moscova, pentru a fi prezent la procesele lui Radek şi Peatakov, nu-şi dăduse seama că asistase la un spectacol de teatru, cu actori, care jucau rolurile celor împuşcaţi de mult, cu texte învăţate pe de rost, şi va scrie plin de admiraţie în cartea lui editată în 1939 în URSS: „Они пили чай, из карманов у них торчали газеты, и они часто посматривали в публику. По общему виду это походило больше на дискуссию, чем на уголовный процесс” („Aceștia beau ceai, din buzunarele lor atârnau ziare, iar ei îi scrutau pe oamenii din sală. Totul spunea că asistăm mai degrabă la o discuţie decât la un proces penal”).
 
În cadrul acelui proces, după acea „discuţie prietenească”, toţi cei 17 conducători de partid şi de stat au fost condamnaţi la moarte, când aceştia de mult putreziseră pe unde-i ajunseră gloanţele „mâniei proletare”, dar marele prozator neamţ le dă dreptate celor care-i împuşcaseră.
 
Politicieni ruşi au fost dintotdeauna mari actori, atât cei care trăgeau, cât şi cei care erau împuşcaţi.
 
Presa din anii ’30 scrie că, atunci când a fost condamnat la moarte de către Stalin, Iona Emmanuilovici Iakir, comandantal unei grupări de trupe de pe Frontul de Sud-Vest, fiul unui farmacist din Chişinău, a strigat în faţa plutonului de execuţie: „Trăiască Stalin!”.
 
Despre un alt comandant de oşti, Tuhacevski, condamnat şi el de Stalin la moarte, presa relata că ar fi strigat şi dânsul: „Trăiască marele Stalin!”.
 
Aceste sintagme erau preluate din presa vremii; tot din ea aflăm că poporul era încântat de cel care trimitea zilnic la moarte eşaloane de oameni nevinovaţi. Precum Rusia de azi e încântată de Putin.
 
Iar cei care se specializaseră în minciuni erau până la urmă puşi la zid şi ei, aproape toţi jurnaliştii din anii ’30 – «marii mincinoşi» – plătind cu viaţa linguşeala lor de serviciu.
 
Răsfoind presa acelor ani, am aflat că la 15 aprilie 1940 începuse concentrarea de trupe sovietice, pregătite de război, la graniţă cu România.
 
Agenţia de ştiri TASS anunţa însă că „cea mai paşnică armată din lume”, ostaşii sovietici, au sosit în RASS Moldovenească „să ajute populaţia la cules cireşe”.
 
Dar la 15 aprilie cireşele erau toate verzi.
 
Cineaştii ruşi le vopsesc însă cu cerneală roşie şi-i pun pe acei soldaţii radioşi să le mănânce, pentru ca să-i poată filma.
 
Acestui consum de cireşe vopsite i-a urmat în curând ultimatul de la 28 iunie 1940 înaintat de URSS României, în care se menţiona că „Basarabia e locuită de ucraineni”.
 
Unde o fi dispărut între timp cele 4 milioane de ucraineni, menșionați de Hruşciov, de pe un teritoriu cu o populaţie de doar 3,5 milioane?
 
Presa de atunci nu ne spune. Dar nici presa rusească de azi.
 
Ceea ce-a făcut şi face mass-media rusească din toate timpurile nu e informare, ci dezinformare, nu e liberate a cuvântului, ci libertate a manipulării, orientate acum agresiv contra populaţiei Republici Moldova, pentru a o putea ţine sub control.
 
Există o Lege antipropagandă, votată relativ nu demult de Parlamentul Republicii Moldova, care se referă la securitatea informaţională a statului. De ce acesta nu funcţionează? De ce se creează impresia că această lege ca şi cum nu există pentru mass-media rusească?
 
Şi atunci de ce aţi mai elaborat-o, stimaţi deputaţi? Sau aţi făcut-o doar ca să fie, ca să nu se spună ceea ce se spune, că vă este totuna? Vorba cântecului:
 
Nici nu-mi pasă

de Tănasă, 

de Nichita – 

nici atâta!
Autor: Nicolae Dabija
Sursa: literaturasiarta.md
28.01.2018 Opinii
1731
0

Comentarii 0