Sursa imagine: imagine simbol

Avem o singură istorie, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu

„Basarabia – cuvânt cu patru A  

ca o biserică cu patru turle albe 

pe zările istoriei”, 

astfel definea spaţiul dinte Prut, Nistru, munţii Bucovinei, Dunăre şi Mare, poetul Tudor Plop-Ulmanu.

Ţara basarabă e un tot întreg, care include ceea ce se vede cu ochiul, dar şi ceea ce nu se vede, ceea ce se aude şi ceea ce nu se aude, fiind compusă din amintiri şi visuri, din istorie trecută şi viitoare, din foşnet de codri şi foşnet de filă de carte, din murmur de râu şi murmur de clipă, din imagini cu nouri şi imagini cu bouri, amestecate...

Pământul ei e plin de istorie.

Este unicul loc de pe întinderile româneşti care a cunoscut fenomenul bisericilor pe roţi – ca atunci când vor năvăli oşti străine, să poată fi dosite, cu ajutorul unor boi înjugaţi la ele sau fiind trase de cai – în ascunziş de păduri, cu preoţi care purtau crucea pe piept şi spada sub sutană, cu plugari care arau câmpiile de la margine de ţară cu o mână pe cornul plugului şi cu o alta pe sabie, cu cetăţi voievodale – Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Chilia, Reni, dar şi cu biserici-cetăţi la margine de Nistru sau pe mal de Dunăre...

Timp de 20 de secole Basarabia a făcut trup comun cu locurile din dreapta Prutului, alcătuind împreună o ţară şi un neam, mărturii fiind localităţile situate de o parte şi de alta a acestui râu, care poartă aceleaşi nume: dincolo de satul Grozeşti e satul Grozeşti, dincoace de Cotul Morii e Cotul Morii, dincolo de Zberoaia e Zberoaia, dincoace de Ungheni e Ungheni, dincolo de Costuleni e Costuleni, dincoace de Măcăreşti e Măcăreşti, dincolo de Drănceni e Drănceni, dincoace de Pohăneşti e Pohăneşti, dincolo de Răducani e Răducani, dincoace de Petreşti e Petreşti, dincolo de Medeleni e Mădăleni, dincoace de Leuşeni e Leuşeni şi tot aşa – dovezi că acestea au alcătuit una şi aceeaşi localitate de-a lungul tuturor veacurilor.

Dar în anul 1812 au venit nişte străini şi le-au împărţit în două: câte o jumătate de sat pentru fiecare ţară. Prin mijlocul acestor aşezări, acolo pe unde curgea acest râu paşnic, a fost trasă o graniţă, despărţitoare nu doar de fraţii şi surorile care s-au nimerit a locui în mahalale diferite, dar, s-ar părea, şi de continente...

Un cântec din acel secol lăcrima astfel:

„Prutule, râu blestemat,

De fraţi m-ai înstrăinat...”

Basarabia, timp de 106 ani, a fost ca un geam în care s-a stins lumina. O iarnă fără de capăt, care se lăţise şi peste celelalte anotimpuri...

Dar a venit anul 1918.

Odată cu prăbuşirea imperiului ţarist, Basarabia se declară mai întâi Republică Democrată Moldovenească (la 2 decembrie 1917), apoi (la 24 ianuarie 1918) Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918 − Unirea acestor pământuri înstrăinate cu Ţara tuturor românilor:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.”

Se adeverise prezicerea generalului rus I.Kuropatkin, care descoperise încă în 1910 că moldovenii nu sunt ruşi şi scria: „Poporul român din Basarabia, anexat acum o sută de ani, trăieşte încă şi astăzi deosebit şi ca şi în afara Rusiei. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este inevitabilă.”

În acea zi istorică, preşedintele Sfatului Ţării, consăteanul meu Ion Inculeţ (originar din comuna Răzeni, din care făcea parte şi satul Codreni), a spus:

− Sfatul Ţării trebuie să ia măsuri ca tot pământul… să fie însămânţat…

Era primăvară, şi acei deputaţi, în majoritatea lor, erau ţărani.

După Ion Inculeţ a cuvântat Ioan Pelivan, şi el din Răzeni: „Simt o bucurie nemărginită când văd drapelul naţional, care fâlfâie deasupra acestui Palat”. E vorba de tricolorul nostru românesc. Mai apoi Pantelimon Halippa a vorbit de necesitatea „reclădirii ţării”, căreia i-a dat glas deputatul Gheorghe Mare: „Să jurăm că mai bine să nu existăm decât să ne ocârmuiască alţii, să ne ţină în robie”.

Se întâmpla acest lucru exact în zilele când Ucraina voia să anexeze Basarabia, considerând-o „teritoriu ucrainean locuit de ucraineni”, şi când între mapele din Kremlin îşi făcuse loc şi una intitulată: „Despre crearea Republicii Sovietice Socialiste Române”, care urma să fie încorporată în Uniunea Sovietică, cu capitala la Bucureşti. Cum chestiunea cu Bucureştiul n-a putut fi realizată imediat, o vreme capitala acelui stat mic, ce urma să devină mare, a fost desemnată la Balta. După Balta au urmat: Ialta, Malta şi alte locuri unde s-au decis destinele noastre, fără să fim întrebaţi: dar noi ce dorim?, dar noi ce vrem? Iar noi nu dorim decât ceea ce au dorit şi înaintaşii de la 1918:

să fim împreună cu neamul nostru;

să fim stăpâni pe pământul moşilor şi strămoşilor noştri;

să ne vorbim liber limba, să ne rugăm nestingheriţi Celui-de-Sus, să studiem în şcoli istoria noastră, care e a tuturor românilor;

să ne regăsim pe noi înşine ca naţiune, să ni se recunoască dreptul nostru de a fi cine suntem. „Suntem români şi punctum!”, cum a zis Eminescu;

să ni se recunoască dreptul de a face parte din familia popoarelor europene. Etc.

Atunci pentru români, secolul XX începuse nu la 1 ianuarie anul 1900, ci abia la 1 decembrie 1918.

Fiindcă, dacă celelalte state europene – Germania, Italia, Rusia etc. – izbutiseră ceva mai înainte să adune la un loc toate pământurile locuite de nemţi, italieni sau ruşi într-o singură ţară, românii – în urma unor vicisitudini istorice – reuşiseră să facă acest lucru abia în acel secol zbuciumat.

Prima s-a unit cu Ţara Basarabia, provincia ce a suferit cel mai mult, care a fost cea mai deznaţionalizată, cea mai dezrădăcinată, cea mai înstrăinată. 

Apoi urma Bucovina, la 15 noiembrie din acelaşi an. Şi, în sfârşit, Transilvania – la 1 decembrie 1918.

Atunci s-au regăsit cuvintele aceleiaşi limbi, despărţite de graniţe şi vămi împărăteşti; limba română, de la Nistru şi până la Tisa, redevenea una şi aceeaşi, adică EA ÎNSĂŞI.

Manifestul Unirii basarabene a fost o poezie – „Limba noastră” de Alexe Mateevici:

Limba noastră-i foc, ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte,

Ca viteazul din poveste.

Semnificaţia acelui act istoric va rămâne neştearsă în memoria veacurilor.

Imediat după ce a avut loc votarea din Palatul Unirii, inginerul hotarnic Alexandru Botezatu împreună cu câţiva din cei care au participat la actul istoric au sădit la 27 martie 1918 un stejar în curtea acestuia, pe care l-au botezat „Stejarul Unirii”.

La 1940 stejarul avea 22 de ani, la 28 iunie nişte soldaţi sovietici au încercat să treacă cu tancul peste el, apoi l-au tăiat cu topoarele – care o fi fost vina arborelui? – şi i-au dat foc chiar acolo în curte, în prezenţa unor copii curioşi şi vecini speriaţi. Cum Alexandru Botezatu murise încă în 1925, i-au devastat casa, iar cărţile găsite, cele mai multe de specialitate, au fost puse şi ele pe rugul aprins.

În primăvara următoare însă alţi lăstari îşi făcuseră loc pe lângă trunchiul stejarului. Noii proprietari ai casei inginerului hotarnic – nişte activişti sovietici, cărora le plăceau mai mult mestecenii – îi rupseră cu ură, dar când lăstarii se încăpăţânară să răsară şi în primăvara următoare, noii stăpâni ai curţii şi ai Basarabiei turnară, derutaţi, deasupra trunchiului un strat gros de asfalt; lăstarii însă îşi făcuseră loc şi prin asfalt, provocându-i crăpături, apoi dându-l la o parte.

Şi-abia după ce proprietarul reteză trunchiul stejarului de tot şi aşeză peste locul acestuia, pe o rază de câteva zeci de metri, mai multe tone de beton, mlădiţele nu mai răsăriră, în schimb – povesteau martorii oculari şi bătrânii oraşului – în primăvara următoare, lăstarii plăpânzi de stejar răsăriră în toate curţile şi grădinile vecine, crescuţi din rădăcinile pe care stejarul şi le întinsese pe sub case şi garduri către alte ogrăzi, ca de aici, de la un an la altul, să plece către alte părţi ale oraşului, astfel că mulţi dintre stejarii mândri şi falnici de azi − e plin Chişinăul de ei – sunt convins că sunt crescuţi anume din acele mlădiţe care se trag din stejarul sădit de Alexandru Botezatu şi prietenii săi din Sfatul Ţării şi pe care aceştia, atunci, în anul 1918, îl botezaseră cu multă dragoste şi evlavie – „Stejarul Unirii”.

Iar cuvântul Unire face parte din vocabularul lui Dumnezeu.

În Psalmul 132 se spune, parcă despre noi:

„Iată ce-i frumos nespus,

Iată vestea cea mai bună

Dorită de Cel de Sus:

Fraţii să fie împreună!”

Iisus Hristos se ruga astfel: „Părinte, Mă rog ca toţi să fie una... „ (Ioan, 17, 21).

E o chemare şi pentru români: ca toţi să fie una. Numai aşa vom izbândi.

Numai aşa noi vom fi noi (chiar şi în sens de înnoire).

O nedreptate nu poate continua la nesfârşit.

Ea nu poate fi ţară.

Chiar dacă-i „recunoscută” de 180 de state ale lumii.

Avem o singură istorie, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu. 

Avem o singură Ţară şi ea se cheamă Limba Română.

Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sârma ghimpată, însemnându-i frontierele despărţitoare.

Cu Ţara de dincolo de Prut avem o singură istorie, o singură limbă şi un singur Dumnezeu. 

Este firesc să ne dorim a fi împreună şi să scoatem sârma ghimpată care mai stă ţanţoşă între noi şi noi, mutilându-ne destinele în continuare. 

 

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Autor: Nicolae Dabija
30.11.2017 Opinii
837
0

Comentarii 0