Nişte oameni: Împăratul Akihito, Preşedintele Clinton, Paolo Coelho şi Mia Guzun. Alt serial de Igor Guzun. Episodul 2

Sursa imagine: Alexandru Gurdila

De la Împăratul Akihito – „gestul plecăciunii destoinice”, de la Preşedintele Bill Clinton – aplecarea asupra naturii umane, iar încrederea că drumul merge întotdeauna împreună cu tine – de la Mia şi apoi de la Paulo Coelho.  

Toate lucrurile pe care le-am deprins în viaţă le-am învăţat de la oamenii pe care i-am întâlnit, pe care i-am cunoscut sau care îmi sunt apropiaţi. Mi se întâmplă să învăţ totul de la oameni, la fel ca eroului liric dintr-o poezie de Grigore Vieru care mărturiseşte: „Eu toate / le deprinde de la tine, / Moldova” – şi exemplifică apoi: „De la plopii tăi învăţ / mersul semeţ…”

De la Împăratul Japoniei Akihito, în faţa căruia, acum mai mulţi ani, am stat la câţiva metri, împreună cu alţi oaspeţi ai stadionului olimpic din Nagano, am învăţat „gestul plecăciunii destoinice”. Este de demnitatea unui împărat să se închine primul în faţa vizitatorilor, în semn de salut şi respect. Astfel am descifrat atunci gestul împăratului şi, după aproape un deceniu şi jumătate de când acesta m-a luminat, departe, în Ţara Soarelui Răsare, în zadar parcă încerc să-l regăsesc, în Moldova însorită, în comportamentul funcţionarilor de aici, care nu întotdeauna ridică ochii, care cu greu ridică o hârtie, atunci când sunt vizitaţi de contribuabili, consumatori casnici, agenţi economici etc. Şi, totuşi, se pare că există, după cum înţeleg, o speranţă: „Ghilotina 2 plus”.  

Iar în plus la gestul „plecăciunii destoinice”, am învăţat şi importanţa aplecării asupra naturii umane. Şi aceasta i-o datorez Preşedintelui american Bill Clinton, pe care l-am intervievat, cu multă vreme în urmă, împreună cu colegii mei de atunci de la „Săptămâna”, printr-o scrisoare la care am primit, în scurt timp, răspunsuri. Nu ţine neapărat de statutul unui preşedinte să se aplece asupra întrebărilor unor reporteri de la celălalt capăt de lume, însă aceasta şi alte câteva calităţi îl fac pe un simplu şef de stat să devină un preşedinte important. Iar dovada care confirmă asta este şi prima întrebare pe care i-a adresat-o Preşedintele Clinton noului Ambasador al Moldovei la Washington, în ceremonia de înmânare a scrisorilor de acreditare. „Ce mai face fiica Dumneavoastră, Ionela?”, l-a întrebat, după salut, Preşedintele american pe Ambasadorul moldovean, căruia i se născuse, de câteva luni, o fetiţă, şi ea începea să devină încântarea de-o viaţă a tatălui său – înainte Ministru, atunci Ambasador, acum profesor.

Mă gândesc demult la această calitate a unor mari personalităţi publice de a cunoaşte natura umană şi se apleca asupra lucrurilor cu adevărat importante pentru interlocutorii lor şi o pliez peste mai multele istorii mici, pe care le-am auzit de atunci încoace: despre cum un diplomat moldovean a vorbit cu un polonez, să zicem, de parcă vizavi-ul lui era un belgian, cu care, în realitate, trebuia să se întâlnească după această întrevedere cu polonezul. Dar să nu disperăm, zic, şi să mergem mai departe, pentru că există, la urma urmei, „formatul 5 + 2”. Sau acesta-i din altă istorie?

Şi dacă mergem mai departe, să avem încrederea că „drumul merge întotdeauna împreună cu noi”. Asta am învăţat-o de la fiica mea de 9 ani, Mia, care a citit singură, poate, tot atâtea cărţi cât a scris Paulo Coelho. Pentru mine însă sensul pe care îl regăsesc în această afirmaţie despre faptul că „drumul merge întotdeauna împreună cu noi” este la fel de profund ca şi celebra încredere a lui Coelho că atunci „când îşi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”.

Iar această încredere am continuat s-o învăţ şi de la toţi oamenii care au citit pe HotNews.md şi pe Facebook episodul precedent din acest serial şi au mers cu înţelegerea dincolo de asonanţe şi au citit până la capăt – încântaţi sau oarecum dezamăgiţi – acest episod doi.

Va urma. De ce? Pentru că sunt director la „URMA ta”, o agenţie care ajută oameni şi instituţii să comunice.